Mircea Eliade - Nuntă în cer

,,Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.''

Emoţie de teatru

,,A venit, a venit teatrul... din Bucureşti’’ în micul şi simpaticul nostru oraş Tg-Jiu. În data de 18.05.2010 Teatrul ,,Masca’’ din Bucureşti a adus publicul din stradă pe scaunele sălii de teatru ,,Elvira Godeanu’’.
Am avut prilejul să fiu acolo cu o oră înainte de începerea spectacolului şi să surprind fugitiv din emoţiile actorilor, dar şi ale domnului director al teatrului Elvira Godeanu. În ciuda emoţiilor, publicul a fost in exces- dacă mi se permite exprimarea- curioşii şi iubitorii artei dramatice fiind nevoiţi să stea şi în picioare.
Spectacolul intitulat ,,Pierrot Lunatecul’’ , a fost unul captivant şi amuzant, complex şi profund, cu atât mai interesant cu cât, pe tot parcursul piesei de pantomimă albă actorii au interacţionat cu noi, spectatorii. Aplauzele, bine-meritate, au fost furtunoase şi din tot sufletul, palmele tuturor strigând la unison un mare ,,felicitări!’’.
După spectacol, eu şi prietena mea (căreia îi mulţumesc că mă ajută să prelungesc termenul de valabilitate al sufletului meu, care, fără micile plăceri proprii s-ar fi alterat de mult) am rămas să facem poze cu acei oameni minunaţi, pe care am avut la un moment dat gândul că nu merit să îi ating. Eu umil spectator, lipsit de senzaţia care încearcă fiinţa umană pe scenă, trăiesc emoţiile apropierii unui chip pe care sute de oameni îl admiră. Inima mea bate haotic, de parcă ar avea amploarea unei tobe. Sunt aproape sigură că în cele câteva secunde în care eram în bătaia bliţului, fiecare dintre actori avea ocazia perfectă de a-mi lua pulsul, chiar şi involuntar.
Mi-am descoperit în aceeaşi seară şi stângăcia care mă cuprinde în timpul unor astfel de emoţii. Cristina, plină de bucurie, după ce i-am facut poza cu unul dintre favoriţii ei, m-a întrebat simplu : ,,Vrei şi tu?’’, iar eu (şi nu o să încerc acum nici o scuză patetică) am dat un raspuns la fel de simplu : ,,Nu’’. Nu că nu aş fi vrut. Dar a fost acelaşi sentiment dinaintea operaţiei de apendicită, un ,,nu mi se întâmplă mie asta’’ cu un sens absolut pozitiv însă. Am avut o ezitare şi în încercarea unei scuze : ,, Sigur că da! Dacă tot am ocazia’’. Discut acum într-un mod prostesc de mine. Nu-mi pot închipui cum s-a simţit bietul om. Dar câtă ignoranţă! Cum bietul om? Acela sunt eu. Nu-mi pot închipui cum s-a simţit sufletul nobil de artist, omul acela imbracat pe interior cu modestie şi pe exterior cu pantaloni şi pantofi albaştrii. Am reţinut pantofii, desigur, căci expresia feţei nu am putut să o surprind. Deşi acel ,,nu’’ a venit involuntar, creierul meu trăgea necontenit semnale de alarmă. L-am mai întâlnit la scurt timp pe holul teatrului. Nu i-am putut privi de această data nici pantofii. Mă cuprindea un plâns grozav şi un dor de a intra în pământ de ruşine, cum nu mai simţisem până atunci. Cristina a tras de mine amuzată ( de altfel, nici nu o acuz): ,,Acum e momentul! Du-te şi cere-i scuze. Explică-i.’’. Dar cum aş fi putut eu face asta? Eu, copil necioplit şi infatuat(cum probabil am părut) să îl mai deranjez cu asemenea gânduri jalnice. Aş fi vrut totuşi să îmi cer iertare.
Au urmat după aceea alte poze şi situaţii fericite şi multe mulţumiri şi sincere felicitări.
Prea-talentaţii noştri actori, veniţi din Constanţa şi-au revăzut o colegă de facultate. Li se citea în modul de desfăşurare pe scenă asemănarea, fiind ,,făcuţi de aceeaşi mamă profesoară’’, cum au afirmat chiar ei. În momentul acela nu am putut decăt sa-mi închipui acel amlgam de sentimente şi amintirii ce le reveneau furtunos în minte. Când lacrimile s-au ivit în ochii lor, am simţit iarăşi nevoia de a dispărea, de această dată într-un sens total diferit. Mi se părea brutală orice privire aruncată asupra celor îmbrăţişaţi, lipsită de tact, în timp ce emoţia părea să îşi extindă imperiul tot mai evident.
Şi iată câte tipuri de emoţii pot încerca fiinţa umană într-o singură seară.


Mi-am permis să pun articolului şi puţină culoare, dacă nu e cu supărare pentru nimeni: