Irecuzabil

Te privesc în tăcere.
Rana ta sângerează,
Îmi inundă ochii.

Demonii din tine
Îşi tocesc unghiile
Pe pereţii interiorului tău.

Aprinzi lumânări
Cu suflarea-ţi încintată
De frigul nopţii negre.

Simt buzele tale
Pe genele mele
Se stinge durerea.

Lacrimile mele
Se zdrobesc în îmbrăţişare
Pe umărul tău.

Din palme emani dorinţă;
Închini nopţii ofranda,
Ucizi ura din noi.

Plimbări pe zale de amor

Am învăţat să scriem versuri
Când destinele noastre
Şi-au întors faţa de la noi.

În zarea fumurie
Cerul clipea fără nori,
Iar pe pămînt, destinele noastre
mergeau calculat pe lanţul iubirii
Când s-au întâlnit la a şasea zală.

Senectute

Şi toate trec pe nesimţite
Şi toate nevazute sunt,
Iar lacrimile cuvenite
Secat-au-n părul tău cărunt.

Un rid profund, ce-l porţi pe frunte
Descrie drumul vieţii tale
Învăluit de senectute,
Pavat cu rouă şi petale.

Tu calci uşor, cu pasul rar
Peste a lumii simetrie
Primeşti din cer umilul dar,
Te ninge veşnicie.

Incurabil

Noi doi stăteam
pe degetul mic al pământului:
Cu picioarele atârnate
în negura ascunsului,
Cu privirile spânzurate
în golul universului.
Pământul, sensibil de felul lui
S-a îmbolnăvit.
Perfuzia de ploaie
Ne-a zguduit,
Dar n-am murit.
De-atunci cădem în nemurire
Ne mai izbim din când în când.
Doar de pastile de iubire.

Mistic

De cerul te cuprinde-n braţe
Cu ploaia lui cea fără vină,
Să ştii că ea te mai aşteaptă,
La fel de pură şi senină.

De codrul şi-aşternu frunzişul
Ca tu să calci nestingherit
Află că doarme-n ascunzişul
În care timpul s-a oprit.

De zeii îţi trimit făclii
Călăuzindu-ţi noaptea calea,
În sulfet poartă ochii ei
Din care vine revărsarea.

Către infinit

Către infinit
Îmi întind o mână
Să-mi înnod venele
În părul tău.

Dar infinitul
Îşi flutură genele
Şi ţese perdea
Între inima mea şi a ta.

Anatomie în coşmar

Mirosuri stridente de trupuri descompuse
În faţa sicrielor cu florile apuse.
Ating cu faţa ori călcâiul pietre
Îmbrăcate-n închegate de sânge pete.

Ne ţin de picioare leşuri descărnate
Mâinile ni se-afundă în cranii astupate
Pe degete ne intră inele de coloană
Moartea ne seacă în grota umană.

În noi noaptea se lasă adânc
Sau cerul ne este ascuns în pământ?
Iar viermii se-adapă din sânul tău drept
Sunt prunci de diavol cu gândul infect.

Îţi tremură buza, dar încă nu plângi
Ţi-e frică prea mult, în braţe te strângi.
Cu ochii uscaţi privesc prin tine,
Aiurez către soare...Aberaţii senine.

Arcadă în amurg

Amurg în văzduh
Arome de sănge
Eu gura-mi astup
Cu gura ta dulce.

Întinde-a mea mână,
Aşteaptă să cadă
Fărâme din lună,
Sclipiri în arcadă.

Strivit între valuri
Un cânt al chitării
Ne-ascunde iubirea
În cufărul mării.

Ai gustul de sare
Nisip am pe piele
Oglinda din mare
Ne urcă spre stele.

Delir

Te invit!-păşeşte pragul nebuniei mele
Calcă adăpostul unde învie stele
Priveşte-mi chipul în oglinda norului solid
Când plouă primeşte sub piele
Trupul meu lichid.

Devine haotic şi tu începi să asudezi
Te ştergi de iarbă- mă-ntorc în pământ
Pe mine să poţi să înnoptezi
Strănută cerul peste tine
De-acuma tu eşti sfânt.

În zori un spin te zgârie pe-obraz
Îmi satură buza un picur de sânge
Eu ies din pământ-pământul se frănge
Şi cad în genunchi
Azi mi-a picat lacrima ta pe nas.

Arborele vieţii

Dragostea lui
cu sevă de plopi
îşi picură timpul
privit doar cu-n ochi.
Îşi ascunde parfumul
de vişină putredă
după întinsul durerii
a frunzei căzândă.
Şi urlă cu vântul
la floarea de sânge,
iar cerul o plânge.

Atunci scoarţa sa
cu gust amar,
ca de stejar,
se cutremură
şi îmbătrâni răpus.
Iar ochiul nu mai clipeşte,
rămâne apus
lăsând în urmă-un nume
de fiinţă eternă
-Speranţa.

Viaţa aşternută

Bunica bătea covorul.
Se auzea cu ritm,
Parcă batea o inimă de om.
Spunea atât de multe un singur sunet.
Însă povestea era prea lungă
Şi timpul prea puţin.
A murit inima bătândă
A unui covor
Şi firele de praf
Au zburat
Plângându-i viaţa aşternută.

Destinul amintirilor

Amintiri închise-n mare
Sparse-n dig de câte-un val
Azi le calcă în picioare
Fie el, ori alt hoinar.

Ieri vă ascultau sărutul
Alge verzi, împerechiate,
Acum simt numai strănutul
Cerului, căzând în ape.

Mâine vrei ca să răsară
Pe faleză un stejar;
Fire de nisip să ceară
Lui, ori altuia hoinar.

Însă ştii ca e-n zadar
Să te-afunzi prea tare-n vise,
El rămâne un hoinar
Tu cu gândurile-ti triste.