Damian şi Alana IV

Ploaie şi lapte

După trei luni cu parfum de moarte îşi revendica dorinţa de viaţă.

Norii aveau iz de toamnă târzie deşi era abia septembrie.

Azi va schimba ţigările.

Nevoia de schimbare îl duse departe de casă. Îşi amintea de Alana la fiecare pas, dar nervii nu mai trăgeau semnale de alarmă. Părea că sufletul, deşi în război cu amnezia, amorţise nici prea mult nici prea puţin, atât cât să fie bine.

Cafeneaua de lângă florărie era o adevărată provocare. Norii erau mai denşi deasupra ei. Aici cunoscuse ceea ce avea să devină fiinţa primordială pentru el.

Alese masa de pe terasă cea mai apropiată de flori. Mirosurile amestecate dădeau o senzaţie vividă a prezenţei Alanei. Ceru o ceaşcă de cafea şi una de lapte.

,,Ce nebun ar face asta?’’

Alana era o definiţie a neconvenţionalului

Zâmbi larg chelnărului ca un flămând căruia i se dă, în sfârşit, mâncare.

Aşeză ceaşca de lapte în faţa persoanei imaginare de vis-à-vis şi închină cu ceaşca de cafea:

-În cinstea laptelui! spuse cu satisfacţie în glas.

Întovărăşi cafeaua cu trei tigări. Între timp ploaia se invită la mica lui petrecere. Înmulţea laptele cu stropii ei mărunţi.

-Dragoste la primul strop…

Fără reţinere, ploaia invadă întreg oraşul, însă doar într-o singură ceaşcă se petrecea miracolul iubirii. Laptele învăţase să o primească. Vibra în cercuri la fiecare atingere.

Damian surâse şi plecă spre casă, lăsând cele două fiinţe de factură lichidă în apogeul amorului.

Cunoştea finalul: ploaia va decide când va fi fost destul, iar laptele va rămâne îmbibat de aroma ei.

Damian şi Alana III

Ramuri fără roade

,,Azi toate-s reci…’’

Camera părea să geamă sub densitatea monotoniei.

Trupurile neîncălzite ale ţigărilor zăceau în scrumiera ce le servea drept cimitir.

Afară zgomote de maşini şi oameni forfotind nebuneşte.

Aici doar o viaţă - fluturele beat de lumina becului.

Vara iertase pământul de dogoare în acea zi de joi.

Singur, vântul făcea legătura dintre crengi şi fereastră, mişcându-le ritmic.

Din colţ, unde era înfipt în fotoliu, totul părea împotriva lui. Vedea cum aburii plutesc deasupra patului. Ştia că se va răci şi acela, cristalizând orice fărâmă de amor.

,,-Damian, vino la masă.’’, răsună glasul mamei în fiecare ungher al craniului.

Durerea amintirii acelor mâini lungi şi zvelte era micul său iad, înţesat cu agonie. Mâinile acelea îl mângâiaseră din nou. Găsise mai mult decât ceruse. Alana, sigur avea o descendenţă divină. Părul răvăşit dimineaţa, glasul răguşit după ceartă, pasul apăsat de oboseală, toate o şlefuiau în perfecţiune.

,,Ai sădit amnezie în sufletul meu’’

Cuvintele nu se dau bătute aşa uşor. Constatase că nu există cuvinte frumoase, doar iluzii. Cuvintele erau aliate cu suferinţa, suferinţa era în om, iar omul era în viaţă. Singura condiţie, deci, era viaţa.

,,Discuţie înţeleaptă asta cu viaţa.’’

Sufletul lui nu era roditor, care va să zică. Amnezia nu dădea roade.

Alana era doar o crâmpeie de vis. Nu se reducea totul la dragoste. Erau două trupuri menite să se cunoască, apoi două suflete menite să se uite.

Îi aparţinuse lui.

Damian şi Alana II

Pagină de jurnal

<< 8 august, 17:33

,,-Hai să sădim amnezie în sufletele lor!''

Rânjetul lui aducea cu desenele mele nereuşite din liceu. Avea iarăşi un exces de plutire? Abia se domolise acum două zile. Avea să râdă ca un nebun de câte un gând nerostit. În cele din urmă mă va umfla şi pe mine râsul. Se va opri brusc, cu chipul contorsionat de durerea excentrică a unui sentiment de ură graţioasă faţă de mine. De ce graţioasă? Pentru că ochii lui aduceau întotdeauna cu cei ai unui balerin în apogeul practicii: chinuit de tot sinele de care putea da dovadă.

-Hai să sadim amnezie în sufletele lor! a repetat mai energic.

De obicei mă uit la el fără expresie. Dar azi a fost altfel: nu m-am putut abţine şi i-am zâmbit larg în încercarea de a-mi masca un hohot de râs.

-Da, i-am răspuns în acelaşi zâmbet.

-Bine.

Răspunsul lui a fost unul fără pic de viaţă. S-a prăbuşit în fotoliul meu. M-a examinat din creştet până la tălpi. Am început să râd isteric. M-am prăbuşit sub efortul râsului între pernele de pe podea pe care le aşezase el. E ca şi cum anticipase probabila mea criză. Îl vedeam printre lacrimi, inexpresiv şi livid.

-De …de ce nu…de ce nu râzi cu mine? mi-a ieşit întrebarea scăpată dintre sughiţuri.

Nu a zis nimic.

A fost ca şi cum se schimbaseră locurile.

M-am liniştit după ceva vreme şi am suspinat adânc.

-Hai să sădim amnezie în sufletele lor! i-am şoptit.

Oftatul lui a părut o păpuşă gonflabilă care îşi dă ultimul rotogol de aer.

Mi s-a părut atât de comic. Am râs mai frenetic de data asta.

S-a ridicat şi, cu paşi mărunţi s-a întins lângă mine şi m-a strâns în braţe.

Am îngheţat într-o secundă. Nu ştiam când mă cuprinsese dorul de el. Toată respiraţia râsului meu apasa pereţii. Din toată nebunia asta nu credeam că există cale de întoarcere. Ne-am ridicat cu capetele plecate. Mă ţinea slobod de mână şi mi-s spus :

-Vino să sădim amnezie în sufletele noastre.

A dispărut orice urmă de zâmbet din cameră. Le-au luat locul gemetele şi suspinele generate între sex şi dragoste. Am adormit la apusul soarelui. Iar miezul nopţii m-a surprins pe o banca departe de el. Nu pot să-i văd faţa în imaginaţie când citeşte biletul meu.

,,Ai sădit amnezie în sufletul meu… Nu mă căuta.

Alana’’ >>

Recitise pagina de prea multe ori. O învăţase deja. Dar încă nu îşi dădea seama dacă avea aceeaşi vârstă sufletească . Se simţea bătrână. Avusese atunci oare naturaleţea tinereţii, care îţi conferă curajul de a lua decizii negândite? Trecuseră două luni. Ştia că nu avea să o asculte. O cautase disperat. Şi disperarea e un drum.

,,Durerea face sufletul mic şi gârbovit’’.

Jurnalul părea plin de prostie. Se vedea goală, asemenea unei nuci cu învelişul lemnos şi miezul putrezit.

Singurul adevăr: renunţase la el.

Disperarea e durere. Din nebunie nu există cale de întoarcere.