La asfinţit

În casa noastră sfântă-i seară:

Însă se-ascunde dupa geam,
Puţini-s aceia ce observă
Că soare nu-i decât pe-un ram,
Pândind fricos, să nu se stingă.

Dar bate vântul şi mai tare
Şi soarele simte cum pică,
Şi-şi rupe razele; şi doare,
Iar noi nu ştim că el se strică.

Tu ai trecut, în drum spre casă
Pe sub cireşul plin de raze.
Lumini ne joacă viu pe masă.
În soare razele sunt sparte...

Şi zace mort în marea amară.

În cimitirul tău

Îţi scriu o poezie, c-un singur plin ecou
Şi versuri să le cânte bătrânul tău schelet,
Căci craniul iaraşi ţipă şi scânduri din cavou
Se rup, că s-au umflat cu sangele-ţi infect.

Doar cuie ruginite or să-ţi apese pieptul,
Nici viermii n-or să-ţi spună cum este să fii viu.
Şi vor să-ţi înmâneze crucile slabe-un sceptru
Fiindcă al tău mormânt e rece şi-i pustiu.

Căci nici o floare blânda nu lăcrimează-n taină
Şi nu se ofileşte la capul tău nici iarba,
Doreai să simţi iubire, da-n suflet este spaimă.
Macar cireşul putred să-şi plece leneş creanga.

Când frunzele căzânde, să-şi şuiere trecutul
Nu vor putea, iar vântul le lasă spre pământ,
Atunci să ştii, iubite, că bântuie văzduhul
O linişte cerească, ce sapă-al meu mormânt.