Damian şi Alana IV

Ploaie şi lapte

După trei luni cu parfum de moarte îşi revendica dorinţa de viaţă.

Norii aveau iz de toamnă târzie deşi era abia septembrie.

Azi va schimba ţigările.

Nevoia de schimbare îl duse departe de casă. Îşi amintea de Alana la fiecare pas, dar nervii nu mai trăgeau semnale de alarmă. Părea că sufletul, deşi în război cu amnezia, amorţise nici prea mult nici prea puţin, atât cât să fie bine.

Cafeneaua de lângă florărie era o adevărată provocare. Norii erau mai denşi deasupra ei. Aici cunoscuse ceea ce avea să devină fiinţa primordială pentru el.

Alese masa de pe terasă cea mai apropiată de flori. Mirosurile amestecate dădeau o senzaţie vividă a prezenţei Alanei. Ceru o ceaşcă de cafea şi una de lapte.

,,Ce nebun ar face asta?’’

Alana era o definiţie a neconvenţionalului

Zâmbi larg chelnărului ca un flămând căruia i se dă, în sfârşit, mâncare.

Aşeză ceaşca de lapte în faţa persoanei imaginare de vis-à-vis şi închină cu ceaşca de cafea:

-În cinstea laptelui! spuse cu satisfacţie în glas.

Întovărăşi cafeaua cu trei tigări. Între timp ploaia se invită la mica lui petrecere. Înmulţea laptele cu stropii ei mărunţi.

-Dragoste la primul strop…

Fără reţinere, ploaia invadă întreg oraşul, însă doar într-o singură ceaşcă se petrecea miracolul iubirii. Laptele învăţase să o primească. Vibra în cercuri la fiecare atingere.

Damian surâse şi plecă spre casă, lăsând cele două fiinţe de factură lichidă în apogeul amorului.

Cunoştea finalul: ploaia va decide când va fi fost destul, iar laptele va rămâne îmbibat de aroma ei.

Damian şi Alana III

Ramuri fără roade

,,Azi toate-s reci…’’

Camera părea să geamă sub densitatea monotoniei.

Trupurile neîncălzite ale ţigărilor zăceau în scrumiera ce le servea drept cimitir.

Afară zgomote de maşini şi oameni forfotind nebuneşte.

Aici doar o viaţă - fluturele beat de lumina becului.

Vara iertase pământul de dogoare în acea zi de joi.

Singur, vântul făcea legătura dintre crengi şi fereastră, mişcându-le ritmic.

Din colţ, unde era înfipt în fotoliu, totul părea împotriva lui. Vedea cum aburii plutesc deasupra patului. Ştia că se va răci şi acela, cristalizând orice fărâmă de amor.

,,-Damian, vino la masă.’’, răsună glasul mamei în fiecare ungher al craniului.

Durerea amintirii acelor mâini lungi şi zvelte era micul său iad, înţesat cu agonie. Mâinile acelea îl mângâiaseră din nou. Găsise mai mult decât ceruse. Alana, sigur avea o descendenţă divină. Părul răvăşit dimineaţa, glasul răguşit după ceartă, pasul apăsat de oboseală, toate o şlefuiau în perfecţiune.

,,Ai sădit amnezie în sufletul meu’’

Cuvintele nu se dau bătute aşa uşor. Constatase că nu există cuvinte frumoase, doar iluzii. Cuvintele erau aliate cu suferinţa, suferinţa era în om, iar omul era în viaţă. Singura condiţie, deci, era viaţa.

,,Discuţie înţeleaptă asta cu viaţa.’’

Sufletul lui nu era roditor, care va să zică. Amnezia nu dădea roade.

Alana era doar o crâmpeie de vis. Nu se reducea totul la dragoste. Erau două trupuri menite să se cunoască, apoi două suflete menite să se uite.

Îi aparţinuse lui.

Damian şi Alana II

Pagină de jurnal

<< 8 august, 17:33

,,-Hai să sădim amnezie în sufletele lor!''

Rânjetul lui aducea cu desenele mele nereuşite din liceu. Avea iarăşi un exces de plutire? Abia se domolise acum două zile. Avea să râdă ca un nebun de câte un gând nerostit. În cele din urmă mă va umfla şi pe mine râsul. Se va opri brusc, cu chipul contorsionat de durerea excentrică a unui sentiment de ură graţioasă faţă de mine. De ce graţioasă? Pentru că ochii lui aduceau întotdeauna cu cei ai unui balerin în apogeul practicii: chinuit de tot sinele de care putea da dovadă.

-Hai să sadim amnezie în sufletele lor! a repetat mai energic.

De obicei mă uit la el fără expresie. Dar azi a fost altfel: nu m-am putut abţine şi i-am zâmbit larg în încercarea de a-mi masca un hohot de râs.

-Da, i-am răspuns în acelaşi zâmbet.

-Bine.

Răspunsul lui a fost unul fără pic de viaţă. S-a prăbuşit în fotoliul meu. M-a examinat din creştet până la tălpi. Am început să râd isteric. M-am prăbuşit sub efortul râsului între pernele de pe podea pe care le aşezase el. E ca şi cum anticipase probabila mea criză. Îl vedeam printre lacrimi, inexpresiv şi livid.

-De …de ce nu…de ce nu râzi cu mine? mi-a ieşit întrebarea scăpată dintre sughiţuri.

Nu a zis nimic.

A fost ca şi cum se schimbaseră locurile.

M-am liniştit după ceva vreme şi am suspinat adânc.

-Hai să sădim amnezie în sufletele lor! i-am şoptit.

Oftatul lui a părut o păpuşă gonflabilă care îşi dă ultimul rotogol de aer.

Mi s-a părut atât de comic. Am râs mai frenetic de data asta.

S-a ridicat şi, cu paşi mărunţi s-a întins lângă mine şi m-a strâns în braţe.

Am îngheţat într-o secundă. Nu ştiam când mă cuprinsese dorul de el. Toată respiraţia râsului meu apasa pereţii. Din toată nebunia asta nu credeam că există cale de întoarcere. Ne-am ridicat cu capetele plecate. Mă ţinea slobod de mână şi mi-s spus :

-Vino să sădim amnezie în sufletele noastre.

A dispărut orice urmă de zâmbet din cameră. Le-au luat locul gemetele şi suspinele generate între sex şi dragoste. Am adormit la apusul soarelui. Iar miezul nopţii m-a surprins pe o banca departe de el. Nu pot să-i văd faţa în imaginaţie când citeşte biletul meu.

,,Ai sădit amnezie în sufletul meu… Nu mă căuta.

Alana’’ >>

Recitise pagina de prea multe ori. O învăţase deja. Dar încă nu îşi dădea seama dacă avea aceeaşi vârstă sufletească . Se simţea bătrână. Avusese atunci oare naturaleţea tinereţii, care îţi conferă curajul de a lua decizii negândite? Trecuseră două luni. Ştia că nu avea să o asculte. O cautase disperat. Şi disperarea e un drum.

,,Durerea face sufletul mic şi gârbovit’’.

Jurnalul părea plin de prostie. Se vedea goală, asemenea unei nuci cu învelişul lemnos şi miezul putrezit.

Singurul adevăr: renunţase la el.

Disperarea e durere. Din nebunie nu există cale de întoarcere.

sens

Fluturii nu mai au stomac...in care sa zboare...

Iona - Marin Sorescu

,,Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are nici un rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.''

în urmă...

Florin Chilian la noi acasă

Ziua de 24 iunie a anului 2010 a fost binecuvântată cu sublima cântare a lui Florin Chilian la Târgu Jiu. Concertul a avut loc în Parcul Central al oraşului, unde s-a lansat şi ultimul album al artistului, "Autistul. Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi" împreună cu volumul de versuri „Generaţia suspendată”, al scriitorului gorjean Marius Marian Şolea.
Acum păreri personale : poetul a vorbit publicului într-un mod educativ, astfel încât, după cele cinci minute de discurs ale sale, mă simţem foarte mândră că sunt din Tg-Jiu.
Cu ce am plecat acasă? Cu decizia pe termen îndelungat de a aprecia mai mult arta lui Brâncuşi.


Pentru mai multe filmări de la concert mergeti la : http://www.youtube.com/user/BlueBuBu14

Mircea Eliade - Nuntă în cer

,,Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.''

Emoţie de teatru

,,A venit, a venit teatrul... din Bucureşti’’ în micul şi simpaticul nostru oraş Tg-Jiu. În data de 18.05.2010 Teatrul ,,Masca’’ din Bucureşti a adus publicul din stradă pe scaunele sălii de teatru ,,Elvira Godeanu’’.
Am avut prilejul să fiu acolo cu o oră înainte de începerea spectacolului şi să surprind fugitiv din emoţiile actorilor, dar şi ale domnului director al teatrului Elvira Godeanu. În ciuda emoţiilor, publicul a fost in exces- dacă mi se permite exprimarea- curioşii şi iubitorii artei dramatice fiind nevoiţi să stea şi în picioare.
Spectacolul intitulat ,,Pierrot Lunatecul’’ , a fost unul captivant şi amuzant, complex şi profund, cu atât mai interesant cu cât, pe tot parcursul piesei de pantomimă albă actorii au interacţionat cu noi, spectatorii. Aplauzele, bine-meritate, au fost furtunoase şi din tot sufletul, palmele tuturor strigând la unison un mare ,,felicitări!’’.
După spectacol, eu şi prietena mea (căreia îi mulţumesc că mă ajută să prelungesc termenul de valabilitate al sufletului meu, care, fără micile plăceri proprii s-ar fi alterat de mult) am rămas să facem poze cu acei oameni minunaţi, pe care am avut la un moment dat gândul că nu merit să îi ating. Eu umil spectator, lipsit de senzaţia care încearcă fiinţa umană pe scenă, trăiesc emoţiile apropierii unui chip pe care sute de oameni îl admiră. Inima mea bate haotic, de parcă ar avea amploarea unei tobe. Sunt aproape sigură că în cele câteva secunde în care eram în bătaia bliţului, fiecare dintre actori avea ocazia perfectă de a-mi lua pulsul, chiar şi involuntar.
Mi-am descoperit în aceeaşi seară şi stângăcia care mă cuprinde în timpul unor astfel de emoţii. Cristina, plină de bucurie, după ce i-am facut poza cu unul dintre favoriţii ei, m-a întrebat simplu : ,,Vrei şi tu?’’, iar eu (şi nu o să încerc acum nici o scuză patetică) am dat un raspuns la fel de simplu : ,,Nu’’. Nu că nu aş fi vrut. Dar a fost acelaşi sentiment dinaintea operaţiei de apendicită, un ,,nu mi se întâmplă mie asta’’ cu un sens absolut pozitiv însă. Am avut o ezitare şi în încercarea unei scuze : ,, Sigur că da! Dacă tot am ocazia’’. Discut acum într-un mod prostesc de mine. Nu-mi pot închipui cum s-a simţit bietul om. Dar câtă ignoranţă! Cum bietul om? Acela sunt eu. Nu-mi pot închipui cum s-a simţit sufletul nobil de artist, omul acela imbracat pe interior cu modestie şi pe exterior cu pantaloni şi pantofi albaştrii. Am reţinut pantofii, desigur, căci expresia feţei nu am putut să o surprind. Deşi acel ,,nu’’ a venit involuntar, creierul meu trăgea necontenit semnale de alarmă. L-am mai întâlnit la scurt timp pe holul teatrului. Nu i-am putut privi de această data nici pantofii. Mă cuprindea un plâns grozav şi un dor de a intra în pământ de ruşine, cum nu mai simţisem până atunci. Cristina a tras de mine amuzată ( de altfel, nici nu o acuz): ,,Acum e momentul! Du-te şi cere-i scuze. Explică-i.’’. Dar cum aş fi putut eu face asta? Eu, copil necioplit şi infatuat(cum probabil am părut) să îl mai deranjez cu asemenea gânduri jalnice. Aş fi vrut totuşi să îmi cer iertare.
Au urmat după aceea alte poze şi situaţii fericite şi multe mulţumiri şi sincere felicitări.
Prea-talentaţii noştri actori, veniţi din Constanţa şi-au revăzut o colegă de facultate. Li se citea în modul de desfăşurare pe scenă asemănarea, fiind ,,făcuţi de aceeaşi mamă profesoară’’, cum au afirmat chiar ei. În momentul acela nu am putut decăt sa-mi închipui acel amlgam de sentimente şi amintirii ce le reveneau furtunos în minte. Când lacrimile s-au ivit în ochii lor, am simţit iarăşi nevoia de a dispărea, de această dată într-un sens total diferit. Mi se părea brutală orice privire aruncată asupra celor îmbrăţişaţi, lipsită de tact, în timp ce emoţia părea să îşi extindă imperiul tot mai evident.
Şi iată câte tipuri de emoţii pot încerca fiinţa umană într-o singură seară.


Mi-am permis să pun articolului şi puţină culoare, dacă nu e cu supărare pentru nimeni:

Ora Pământului

Haideţi să ne imaginăm că noi, toţi locuitorii pământului, suntem nişte chiriaşi, adăpostiţi în locuinţa Pământ. Oare nu e de datoria noatră să avem grijă ca acest uriaş apartament să rămână intact pentru viitorii chiriaşi? Şi dacă ceva va fi afectat de prezenţa noastră aici, este corect să plătim. Dar ce însemnă o viaţă de om?...Câţiva zeci de ani, în care nu are timp să simtă efectul muncii sale. Deci nu plătim noi.Plătesc copii noştri, plătesc nepoţii sau strănepoţii noştri. Îndrăznesc să afirm că se răsfrânge asemenea unui blestem asupra urmaşilor nevinovaţi, un blestem din tată în fiu, un blestem din generaţie în generaţie.
Dar, şi aici există un mare ''dar'', căci şi speranţa că împreună vom reuşi este mare, acea viaţa de om poate oferi mai mult decat lucruri negative. În câţiva zeci de ani viaţa întregii omeniri se poate schimba. Facem apel la conştiinţa fiecărui om şi avem încrederea că putem trezi spiritul conservator din cei care ne ascultă.
Omul a reuşit să atingă armonia cu natura, dar pare a fi o întâmplare, căci omul nu a reuşit să înţeleagă armonia cu natura. Pentru că natura, tot mediul înconjurător, ne-a pus la dispoziţie, încă de la începutul evoluţiei umane şi până în prezent, imensitatea sa de bun şi de bine. Este ora în care putem să demonstram întregului pământ că ne pasă.
Stim că nu suntem singuri pe acest câmp de luptă şi mai ştim că nici adversarul nu este invincibil.
Stingeţi luminile pe 27 martie în semn de fraternitate, de iubire de aproape şi de iubire de sine.

Proiect realizat de Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu ce are ca profesor coordonator pe doamna profesoară Rodica Dănău şi clase participante clasa a IX-a C şi clasa a XI-a F.
În vederea promovării proiectului au fost distribuite afişe şi pliante la şcoli generale şi licee, la Teatrul Dramatic ''Elvira Godeanu'', în staţii de autobuze, în scari de blocuri şi la biserici. De asemenea, am stat la dispoziaţia televiziunilor gorjene printr-un discurs şi interviuri acordate.

Ca o ultima remarcă: oraşul nostru are neaparată nevoie de un impuls pentru a se trezi şi dacă anul acesta nu am fost pe masura somnolenţei prezente, anul viitor ne angajăm să fim duşul rece al târgujienilor.

Festivalul luminii

Viaţa de zi cu zi a devenit o adevarata cursă contra-cronometru pentru cei mai mulți dintre noi. Mereu în lipsă de timp, împarţiti între multe responsabilităţi, slujbă şi familie, uităm cu desăvârşire de sufletul nostru, uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte.
Lumea în care trăim ne obligă să ne planificăm cu atenţie fiecare clipă pentru a reuşi în ceea ce ne propunem şi de multe ori uităm să ne oprim din când în când pentru a-i privi pe cei din jur, pentru a simţi vântul, pentru a asculta oamenii, pentru a zâmbi la zâmbetul copiilor, pentru a redescoperi frumuseţea lucrurilor mărunte.
(sursa : http://www.festivalul-luminii.ro/despre-noi )
Festivalul a fost organizat de Organizaţia Naţională cercetaşii României.În Tg-Jiu s-a desfăşurat începând cu ora 19, în Parcul Central.Sunt convinsă că cei prezenţi nu au fost dezamgiţi, ba mai mult decât atât, vor aduce şi câţiva prieteni data viitoare.

Damian şi Alana I

Răgaz de constatare

,,Obrajii tăi se scaldă în lacrimile cerului. Se prăvăleşte griul întregului nor peste minunea ta de-a fi.

Vreau să te chem aici, unde nu-i ud şi totuşi... vreau să rămâi sub văzduhul liber, unde iarba păstrează forma tălpilor tale.

-Te rog, mai fă 5 paşi în spate, îţi strig din locul meu retras.

Vreau să îţi definesc făptura între apă şi apă, între verde şi verde, între cer şi pământ. Vreau să te conturez din departarea celor 5 paşi atât de intens, până când, cu pupilele dilatate, să nu te mai găsesc între piele şi rochie. Nu vreau să-ţi mai disting ochii între albastru şi albastru. Nu vreau să-ţi mai cunosc mâna de dreaptă şi de stângă.

Să te prefaci în cenuşă de dragoste şi să te beau din izvorul ce-şi freamată apele peste pietrele chinuite.

Sigur că da! De ce nu mi-am dat seama mai devreme? Recunoşti că eu sunt una din pietrele acelea chinuite din drumul tău, ca apă pură şi păcătoasă? Dar câte alte pietre sunt în jurul nostru? Îţi aparţin toate? Căci eu nu îmi mai aparţin.

Îţi sunt făgăduit ţie până la erodare, până când mă vei restructura din piatră în nisip, din fiinţă în nefiinţă.

Vreau să te chem aici, unde nu-i ud şi totuşi...rămâi sub văzduhul liber.

Al tău făgăduit către eternitate,

Damian ’’

Din linii

Vreau să te prind în curba de minuni
Trasată peste rombul vieţii mele:
să fim pereţi, la colţuri cu lumină,
să fim geometrici
înscrişi în cercuri grele
din metal.

Să suferim de onduleuri
La mijlocul coloanei vertebrale,
Să ne găsească moartea în pătrat.
Rămâne deci o singură-ntrebare:
Vrei să te-arunci în rombul vieţii noastre
Sau cauţi alte cercuri
din metal?

Rânca

Să nu uit că sînt poet

de Emil Brumaru

Poetului îi sade bine
Să fie trîndav, bleu si pur.
Mînînce miere de albine,
Beie din sticle bors de-azur.

îmbuibă-se printre chiftele,
Cu tîrtite de fluturi moi.
Poetul trebuie să-si spele
Zilnic picioarele-n oloi.

Şi mîinile în lapte dulce,
Şi fata-n bulion de crin.
Dînsul de-a pururi va să-si culce
Pe plusuri trupul longilin.

Să nu citească, să nu scrie,
Ci numai doar poet să fie,
Cu papanasi la pălărie
Şi c-o iubită fistichie
Ce are sîni cît garderoba
Şi coapsele cît Europa!

Numărătoare pentru puştoaice şi babalâci

de Emil Brumaru

fluturele
de
dulap
cu
parfum
de
crin
în
cap
zboară
peste
o
femeie
ce
capotul
și-l
descheie
ca
să
i
se
vadă
țîța
cu
ochi
mari
se
uită
mîța

Curtea cu prieteni

,,Ne-au venit prietenii la curte,
Amânăm tristeţea după sărbători.
Zilele ne sunt şi-aşa prea scurte,
Preacinstite sfetnic, umple-i cu erori.
Cât eu bat şindrilă proaspătă pe casă,
Du-i să afle tihnă colo, sub arţari,
Spune-le că-n vremea asta fumegoasă
Nu ne mai găseşte moartea necersari.''

Poate sunt între voi aceia care recunosc versurile emisiunii ,,Curtea cu prieteni''. Îmi amintesc de emisiune îndeajuns de rar cât să regret, şi îndeajuns de des cât să mai adaug o marţi plină de poezie şi muzică bună în calendar. Îmi permit să adresez o invitaţie la Curte tuturor, în fiecare marţi seară, de la ora 21, pe radio Omega, unde îl avem drept gazdă pe domnul Viorel Gîrbaciu. Stă în gândul meu că nu veţi regreta.

Mulţumiri speciale domnului Viorel Gîrbaciu şi realizatorilor emisiunii.

pentru pârşi

De vreme ce suntem profil de bio-chimie, sau mă rog, ştiinţe ale naturii, medicina sună a fi în cap de listă între opţiunile noastre.Cu acest prilej, mi-am zis că merităm să aflăm înainte ce ne aşteaptă...

Nu chinuiţi animalele de casă

  Aţi cumpărat sau aţi primit în dar un animal de casă: un hamster maroniu simpatic, un papagal multicolor şi vorbăreţ, un căţeluş drăgălaş şi jucăuş etc. Şi doriţi, fireşte ca prietenul dvs. să se simtă bine în noul lui cămin. Pentru asta aveţi nevoie de o colivie, o cuşcă sau o jucărie. Atenţie! În comerţ există articole pe care medicii veterinari şi cei însărcinaţi cu protecţia animalelor nu le recomandă, pentru că ele pot produce protejaţilor dvs. răni dureroase sau îi obligă să stea în poziţii necorespunzătoare. Iată câteva asemenea articole, la care ar fi bine să renunţaţi:

Recipientele rotunde pentru peşti - îi derutează, efectiv, pe peştişori, care din cauza formei rotunde percep lumea înconjurătoare complet deformată. Ei îşi pierd, astfel, orientarea în spaţiu şi nu mai ştiu în ce direcţie să înoate. În plus, recipientele fiind mici, în ele nu încap aparatele de filtrare sau de oxigenare a apei, iar peţtii nu primesc suficient oxigen pentru a respira.

Coliviile rotunde - înebunesc păsările. Negăsind un colţ în care să se poată retrage, acestea se simt expuse lumii înconjurătoare, devin depresive şi sperioase. În plus, dimensiunile sunt - în general- prea reduse(circa 30 cm diametrul), astfel încât pasărea nu poate da din aripi, căci de zburat... nici vorbă.

Coliviile albe - nu sunt nici ele deloc potrivite, pentru că reflectă atât de puternic lumina, încât păsările nu mai recunosc, practic, nimic, în afară de colivie. Neputând să vadă lumea care o înconjoară, pasărea se simte captivă.

Zgărzile cu electroşoc sau cu acid citric - sunt un chin pentru câine, care este educat printr-o curentare uşoară sau prin câteva picături de acid în nas. (de exemplu dacă latră prea des). Animalul nu ştie, însă, de unde vine durerea şi de aceea este derutat şi înfricoşat.

Există şi astăzi persoane care îşi leagă papagalii de zăbrea, cu un lanţ legat de picior. În felul acesta, păsările fac răni dureroase la picioare şi nu pot nici să bată din aripi, nici să zboare şi nici sp se caţere.

Dacă aveţi hamsteri, nu le cumpăraţi cuşti vopsite sau din material plastic. Ronţăind sau pur si simplu prin respiraţie, hamsterii asimilează substanţe toxice din vopsea sau plastic şi sănătatea lor poate fi afectată foarte grav.

Bibliografie : revista ,,Asul verde'' ( Dr. Daniela Costaş)

Ea sau drumul către albastru

  Mă găsesc adesea rătăcind aiurit pe aleea pavată cu amintiri. Toate păstrează paşii Ei, ca pe nişte tatuaje fosforescente. Îi văd doar în întuneric, atunci când vrăjitoarele îşi înfăptuiesc descântecele. Nu m-am întâlnit niciodata cu o vrăjitoare. Dar le mai aud din când în când. Vocile lor stridente mai strigă câte un nume de bărbat alăturat cu numele cerului sau apei. Îi aud ţipând la ceva timp după incantaţie, dar asta nu mă priveşte pe mine. Presupun că mă tem cât de cât de vrăjitorie.

  Dacă stau să mă gândesc mai bine, mă plimb cu regularitate pe această alee a disperării. Conştientizarea drumului stabilit de urmele tălpilor ei mă face să tremur. Câte seri or fi trecut aşa? ,,Fi-ar! Iar nu mai am ţigări.’’ Şi ies afară, aparent cu un scop bine stabilit.

  Azi e diferit. Mai am vreo cinci ţigări. Mi-ar ajunge până la răsăritul soarelui.

  Dar ceva mă cheamă. O vrăjitoare? Păi cum? Parcă începeau mai târziu descântecele, iar pe cer încă se vede rana deschisă lăsată de soare. Oare spiritul ei mi-o fi simţit durerea şi a pus vrăjitoarea să îmi inducă vreo stare de alinare, de uitare? Căci la mai mult nu pot să sper. Desigur m-am împăcat cu gândul că nu o să o mai văd, nu se pune problema.

,,Ce dracu mă strigă aşa insistent!?’’ Îmi ţiuie urechile deja. ,,Mai aşteaptă şi tu, femeie, un pic. Întunericul nu are încă suficientă forţă de a-mi înghiţi întregul corp plin până în vârful genelor de sentimente plumburii.’’

  Nu se mai aude nimic. Poate totul e o problemă de rezistenţă. Oare toţi ceilalţi pe care i-am auzit stigaţi au rezistat?

  Ţigara scoate fumuri într-un mod ciudat datorită mâinii mele tremurânde. Mai am doar o ţigară. Nici măcar nu îmi amintesc să le fi fumat pe celelalte. Trebuie să învăţ să-mi controlez nervii de azi înainte.

  Iată că trebuie să ies oricum. Camera asta e aglomerată de un miros comun şi totuşi pierdut în nopţile petrecute în parc.

  Mă găsesc iarăşi aiurit pe aleea pavată cu amintiri. Urmez aceeaşi paşi. Deşi îi cunosc itinerariul, merg fascinat de fiecare dată pe urmele Ei.

  Abia acum îmi dau seama. Abia acum reuşesc să mă întâlnesc cu mult-vestita realitate. Unde se opreau paşii ei? Prea departe ca să îi pot urmări? Dar sunt hotărât. Trebuie să văd unde e sfârşitul. Da! Sfârşitul, cel pe care l-am căutat încă de la începutul vieţii. Căci viaţa mea a început abia după ce a plecat Ea. Până atunci doar visul şi efemeritatea, neştiută de mine.

  De ce nu mă mai strigă vrăjitoarea aia blestemată? Uitându-mă numai la paşi nici nu ştiu de câte ori am trecut pe aici. Mă opresc o clipă. Tenişii mei, care cunosc toate pietricelele parcului se opriră şi ei. Mi se pare mie sau le tremură şireturile? Doamne, ce râs mă apucă şi pe mine. E bine că teneşii nu mă iau în seamă. Şireturile încă tremură, încâlcindu-se în ochete.

  Bătrâna insuliţă... Cât de mult semănăm! Suntem amândoi pustiiţi. Săraca insuliţă... Atâta apă în jurul ei, dar i se veştejeşte iarba pe zi ce trece. Barajul ăsta afurisit. Dacă n-ar fi el, fertlitatea şi-ar ocupa locul cuvenit în eternitatea insuliţei.

  Câtă ignoranţă! Eu forfotesc între gânduri compătimitoare şi teneşii mei, prietenii mei fideli, mă conduc mai departe pe drumul paşilor Ei.

  Of!... Iarăşi vrăjitoarea aia nebună! ,,Proastă sincronizare, femeie. Mi-am găsit cale şi fără tine.’’

  Paşii mă poartă către marginea digului de piatră. Să fiu sincer, mi-e frică. Se pare că nu mai sunt în întregime bărbat. Aiuritul din mine a început să pună stăpânire pe bărbatul din mine. Se luptă neîncetat în corpul meu, slăbit de cafea, whisky şi ţigări. Realizez că mi-e silă de corpul ăsta. ,,Doamne? Pot să închiriez un alt corp? Sufletul meu tânjeşte după un concediu.’’

  ,,Scapă de el!’’

  ,,Dar cum, Doamne? Şi sufletul? Îşi dă demisia?’’

  Râsul îmi curgea fluid în negura apei. Şi atunci îi văzui chipul.

  ,,Deci tu erai şi vrăjitoarea şi dumnezeul meu?’’

  Îmi propune să scap de mine pentru a fi cu Ea. Să fie ăsta un lucru rezonabil? Asta îmi doresc eu de fapt?

  ,,Aiuritule!’’ strigă bărbatul din mine.

  Cam da. Are şi el dreptate. De când aiuritul face numai ce vrea, bărbatului nu i-am mai acordat atenţie.

  ,,Unde-i înţeleptul din mine când e nevoie de el?’’

  Mă rog... Se pare că sfârşitul are menirea să-mi amintească modul meu incomplet de a fi.

  Şi caut mai adânc în mine. Descopăr inima. Aproape să nu o recunosc. Probabil are un fard nou. Îmi scuipă prin vene cu fardul ăsta nou şi albastru. Îmi spune printre sughiţuri că merit să trăiesc şi ultima parte a visului.

  ,,Multumesc, Inimă. Tu ai ştiut întotdeauna ce e bine.’’

  Hotărârea a fost luată. Apa, simbol al fertilităţii va fi intermediar între forţa Ei şi slăbiciunea mea.

  Aiuritul ţipă frenetic, sărind ca nebunul şi lovindu-se de toţi pereţii craniului meu.

  Mă pregătesc să-i dau vieţii lovitura de graţie. Ce hilar!

  Când să fac ultimii paşi teneşii încep iarăşi să se agite. Se pare că nu vor fi cu mine până la marele final. Îi dau jos şi îi las într-un loc ferit, de unde mă pot urmări. Şireturile nu se mai mişcă haotic în ochete. Acum plâng, prelinse pe iarba uscată.

  Nimic nu mă mai împiedică.

  Sar şi apa prea rece începe grăbită să-mi devoreze trupul ca pe cea mai suculentă cină. Dar după toate astea e Ea. Braţele ei sunt tot reci. În curând vor fi şi ale mele la fel. Îmi plec fruntea să-i ating tălpile; tălpile care mi-au deschis drumul către vis şi efemeritate, drumul către albastru. Trupul meu se afundă în fericire. Ştiu că urmează să mă sărute pătimaş. Făcea mereu asta înainte să adorm.

  Îmi descfac buzele. Cred că e pentru prima dată când nu mai sunt gol pe dinăuntru. Sărutul ăsta nu e ca celelalte se pare. Ciudat de-a dreptul. Acum mă simt plin şi rece, albastru şi cristalin, împărţit şi împlinit.

  Cât mă bucur să o iubesc! Şi cât mă bucur că şi Ea... Ce linişte... pare că... Ea...

Buletin de ştiri regionale

Noaptea trecută Jiul a adus la suprafaţă trupul neînsufleţit al renumitului scriitor Ioan V. Argintinescu. Anchetatorii nu au stabilit încă dacă este vorba de sinucidere sau crimă, întrucât în locuinţa regretabilui scriitor în vârstă de 42 de ani nu au fost găsite bilete de adio. Totuşi, alături de flacoanele cu medicamente antidepresive şi somnifere, se afla un caiet, în care era scris în repetate rânduri următorul fragment: ,,Du-mă fericire pe culmile iubirii, arată-mi calea către albastru.’’

  În urma autopsiei, medicii legişti au declarat că moartea a survenit datorită înecului.

  Investigaţiile continuă.

  Vom reveni cu amănunte.