Am două oglinzi şi privesc sufletul meu ca o ureche şi tremur întru perforări succesive. Şi-mi simt pavilionul sufletesc mâncare pentru zale şi cercei din vorbe de argint - foiţa sentimentului viclean ce-mi dezmiardă tegumentul şi ajunge în internele absurdului. Măcar auzul să-l mai am lipsit de tine, lipit de mine, căci urechea văd că-mi pleacă peste timp. Gândesc s-o iau în şuturi de să-i sară cel puţin jumătate din cercei: '' Ce (te) pleci, ureche, la toţi toţi lunatecii cu glas?''.
În schimb, te înjur pe tine atât cât să aud şi eu cu tot sufletul
...şi luate-ar dragostea şi face-şi-ar tălpi din inima ta şi pântec femeiesc din sufletul tău. Să n-ai linişte ca tălpile de vaduvă şi să fii gândit ca pântecul de pruncii nezămisliţi...
În vreme ce te blestem de continuitatea sentimentelor, închid ochii şi oglinzile se sparg.
Iar tu îmi promiţi bilete la concertul de aseară.
