Alb şi blond,
eşarfă
împodobeşte-mi glasul
şi unghia ce sparge
peretele conştiinţei.
În lipsa amintirii
şi-n cinstea ta,
tu-Merlin- aprinde nebunia
şi pune-mi-o în cap
ţinându-mi emisfera
la foc mocnit de pană;
goleşte-ţi o pupilă
făcându-mă ce eşti:
nevroticul de fier
cu lipsa lui de aer
şi beţe de speranţe,
crenguţele de sânge
-n buchetele de vene,
mănunchiul de iluzii
răbdarea ta din carne
albastrul de icoană,
finalul-pompier.
Sacoul şifonat...
iar alb,
iar blond,
iar strig:
-Băi,Merlin!
Hai, mişcă-ţi carapacea,
fă pupază din soare
adună-mă cenuşă,
nu-s phoenix
dar se poate
-încearcă-mă să mor,
adaos la final.
Fă podul din picioare,
bărcuţă,lumânare
aiurea cântă mintea.
Haotic cărturar,
te chem cu glas de sete
-Hai,Merlin, vino iar.
Mă strigă un pahar,
iar alb,
iar blond;
tabloul din perete
nu-i Camelot
şi eu
nu-s phoenix încercat.
Te vreau,
paharul s-a înecat,
dar nu-i răbdare
şi nici albastru calm.
Balanţa şi-un cântar,
finalitate-n mare,
finalul în ocean.
