Stare de veghe

  Mă bucur atât de tare că te-am visat azi-noapte. Nu te cunosc pentru că nu te-am întâlnit niciodată. Şi în vis aveai chipul neclar, ca fotografiat printr-un obiectiv aburit. Dar erai atât de frumos. Păreai să fii brunet cu părul drept şi aranjat de vânt... sau poate era un blond mai închis şi creţ... Să fiu sinceră, nu ştiu exact, căci am visat alb-negru şi toate erau în ceaţă.

  Cert e că erai tu.

  Şi visul ăsta nu a fost întâmplător, sunt sigură. Mult nu mai durează şi-am să pot distinge conturul tău între miile de oameni răvăşiţi de viaţă.

  Sunt foarte precaută, dar stau calmă pe scaunul meu în mijlocul pieţei de fructe şi legume. Peste tot miroase a pepene şi eu îmi beau ceaiul de lămâie, străduindu-mă să nu mi-l vărs pe haine. Ştii tu – oamenii fac azi cumpărăturile, au plasele pline şi se grăbesc. Nu prea au timp să mă ferească. Îmi convine totuşi că nu sunt atenţi la mine, căci aşa pot să mă uit nestingherită la fiecare chip din piaţă.

  Deocamdată nimic. Nu-ţi face griji însă, eu am răbdare. Şi te aştept.

  Mă întreb dacă plouă în ziua în care sunt hotărâtă să-ţi spun că te iubesc de atât amar de vreme. Dar ce contează prognoza meteo când tu, mirat  de simetria sentimentului, îţi vei împleti degetele cu ale mele şi vom fugi în lume. Vom închiria o garsonieră simplă şi curată într-o capitală europeană şi ne vom vâna buzele pe rând, când eu, când tu, niciodată separaţi. Te voi privi noapte de noapte cum dormi şi îţi voi scrie o scrisoare parfumată, cum scriau domniţele cavalerilor pe vremuri.

,,                                                Mon cher,

Te-am aşteptat să-mi alungi teama de a nu te fi întâlnit; să-ţi gâdil călcâiul cu o pană sură ca să-ţi ivesc procedura infantilă; să-ţi ard spatele în frigul amintirii unei nopţi, să te culeg dintre vârfuri de pat şi să te scutur de monotonia zilelor veninde. Te-am  aşteptat, la un pas de nevroză, să închizi paranteza absenţei tale, apoi să  te întinzi şi să te ghemuieşi în braţele mele asemenea unui acordeon parizian. Cât mi-am dorit să-ţi prind pupilele în soarele lacom al dimineţii şi să ţi le aşez – aşa, ascunse în iris, cum sunt – pe ceaşca mea de ceai neîdulcit, doar de te-aş surprinde ondulându-ţi buza de sus într-o grimasă de dezgust. Să vii seara odată cu luna, să-mi fii şi rege şi bufon, şi cuţit şi pâine, şi neputinţă şi miracol, şi îndrăzneală şi refuz, şi cronometru şi infinit. Tu să-ţi odihneşti capul pe pieptul meu, să-ţi simt electricitatea părului scăpărându-mi printre degete. Te-am aşteptat să nu mai pleci nicicând, să-mi scrii menirea ta în palme, să pot să mă scutur de ea oricând, ştiind că ai să o scrii din nou.’’

  Nu ştiu de ce te aştept tocmai pe tine, contradicţie a firii mele, tocmai pe tine, pol opus.

  Poate tot cuvântul meu este un semn de întrebare ce tânjeşte după răspunsul din glasul tău. Poate că eu sunt propriul meu bucătar şi mă gătesc din timp în timp, tăvălindu-mi carnea prin condimentele nesiguranţei. Poate că nu exişti şi eu te aştept în piaţa asta nici prea mică, nici prea mare, cum îşi aşteaptă canceroşii vindecarea.

  Un bărbat la vreo 45 de ani, cu părul grizonat şi creţ, se opreşte în dreptul meu:

 - Cu cât dai roşiile, domnişoară?

Fără trepte

  Cât de natural îmi înşir nopţile în viaţă. Aproape la fel de anatomic precum şirul vertebrelor unui om. Şi toate adăpostesc aceeaşi unică măduvă – tu. Îmi aşez nervii printre vertebre, căci toată lumea îmi spune că într-o iubire îţi trebuie cât mai mulţi. Dar nu va fi cazul nostru, iubitule. Nu, pentru că noi avem locul nostru în gura asta de univers, unde ph-ul e optim doar pentru noi. Şi-o să ne fim unul altuia şi smalţ şi carie. Şi nimic nu ne va salva.

  Vom fi falangele din indexul ce apasă pe trăgaci în ultima clipă de fericire. Şi câtă fericire între noi va zace, sudată de buzele noastre cu pretenţii de Columb.

  Nimic în plus, nimic în minus, doar necumpătarea egală a sentimentului din paranteza noastră dreaptă şi aşternută pe patul conjugal.

  Tot îmi doream eu să-ţi pierzi conştiinţa...

  Îmi păstrez cuvântul într-o coardă, căci gâtul nu-i mai mult decât o ladă de zestre a creierului. Dai din cap a salut şi-mi zic ‚,ce bine ar prinde acum o sticlă de vin, că romantismul ăsta îmi face aşa o sete ’’.

  Mă întorc mereu la măduva gândurilor mele -tu- şi chiar de-aş vrea, nu aş putea să te trec cu vederea pentru că liftul ăsta e tare strâmt.

 -Mai sus de 7?

Dualitate

Speram ca peste timp să-ţi dăruiesc un nume,

Dar tu eşti prea frumos, cuvântul e păcat.

Te rog să-ţi iei urâtul şi să îl scoţi în lume,

Să-l uiţi poate în gara de unde am plecat.

Căci de mă-ntorc vreodată cu trenul ăsta magic

În gara aceea ruptă, lipită de ninsori,

Să-ţi văd din nou frumosul îmi pare mult mai tragic

Decât să-ţi ştiu urâtul cu ale lui orori.

Suflet compus din praf şi ciob de zeitate,

Cu muchii ascuţite ce visul mi-l sfârşesc,

Nu-ţi neg fosforescenţa din nedorita noapte,

Dar îţi invoc urâtul şi-aleg să îl iubesc.

Fiinţa ta bizară nu poate să-şi găsească

Nelinişte şi pace în pumnii mei uniţi.

Întreb pe rând iubiţii de pot să mă iubească,

Frumosul iar mă minte, urâţii sunt minţiţi.

Ieşind din cadru

Azi cred c-am început

teribilul delir

în care mintea zace

cu atâta-nflăcărare,

de simt incendiu-n suflet

şi-mi torn pe creştet apă

trudind să limpezesc

un muc de lumânare.

Închideţi toţi nebunii

în casa asta mare,

îi las să locuiască

pe toţi la mine în cap,

să nu rămână-n lume

nevroză în răsuflare.

Închideţi-i pe toţi

şi puneţi-mi capac.

Aduceţi-i la mine

aşa cum sunt – cu arme,

iluzii şi cuţite,

neîmpliniri, pistol.

Ridic câte o pleoapă,

căci ochii-i ţin la mine,

sunt porţile maniei

văzute pe vizor.

Mai staţi puţin să intre

isterica  bătrână

ce-şi cară toţi copii

făcuţi cu un schizoid

şi-nchideţi tot azilul

în ochii mei albaştri,

lansaţi-ne în spaţiu

să cercetăm nimic.

Nu am vreo doleanţă.

Hai, daţi-mi foc la pleoape,

să râdă tot normalul

la glume-dinamite;

iubim – eu şi nebunii –

alăturarea-n noapte,

s-avem cu toţi în cursă

sandale dezlipite.

N-aveţi decât să râdeţi,

eu am imunitate,

iubesc şi n-am vreo frică

- sunt un artist complet,

căci cred în paranoia

de toată viaţa, poate...

mă doare în aripă

- elicopter dement.

Nu am nicio problemă,

lansaţi-ne pe Marte,

uitaţi-vă cum zboară

toţi fluturii din noi

şi-or să vă roadă ura,

rămâne sănătate.

Dar dragilor, nebunii

ştiu drumul înapoi.