pentru pârşi

De vreme ce suntem profil de bio-chimie, sau mă rog, ştiinţe ale naturii, medicina sună a fi în cap de listă între opţiunile noastre.Cu acest prilej, mi-am zis că merităm să aflăm înainte ce ne aşteaptă...

Nu chinuiţi animalele de casă

  Aţi cumpărat sau aţi primit în dar un animal de casă: un hamster maroniu simpatic, un papagal multicolor şi vorbăreţ, un căţeluş drăgălaş şi jucăuş etc. Şi doriţi, fireşte ca prietenul dvs. să se simtă bine în noul lui cămin. Pentru asta aveţi nevoie de o colivie, o cuşcă sau o jucărie. Atenţie! În comerţ există articole pe care medicii veterinari şi cei însărcinaţi cu protecţia animalelor nu le recomandă, pentru că ele pot produce protejaţilor dvs. răni dureroase sau îi obligă să stea în poziţii necorespunzătoare. Iată câteva asemenea articole, la care ar fi bine să renunţaţi:

Recipientele rotunde pentru peşti - îi derutează, efectiv, pe peştişori, care din cauza formei rotunde percep lumea înconjurătoare complet deformată. Ei îşi pierd, astfel, orientarea în spaţiu şi nu mai ştiu în ce direcţie să înoate. În plus, recipientele fiind mici, în ele nu încap aparatele de filtrare sau de oxigenare a apei, iar peţtii nu primesc suficient oxigen pentru a respira.

Coliviile rotunde - înebunesc păsările. Negăsind un colţ în care să se poată retrage, acestea se simt expuse lumii înconjurătoare, devin depresive şi sperioase. În plus, dimensiunile sunt - în general- prea reduse(circa 30 cm diametrul), astfel încât pasărea nu poate da din aripi, căci de zburat... nici vorbă.

Coliviile albe - nu sunt nici ele deloc potrivite, pentru că reflectă atât de puternic lumina, încât păsările nu mai recunosc, practic, nimic, în afară de colivie. Neputând să vadă lumea care o înconjoară, pasărea se simte captivă.

Zgărzile cu electroşoc sau cu acid citric - sunt un chin pentru câine, care este educat printr-o curentare uşoară sau prin câteva picături de acid în nas. (de exemplu dacă latră prea des). Animalul nu ştie, însă, de unde vine durerea şi de aceea este derutat şi înfricoşat.

Există şi astăzi persoane care îşi leagă papagalii de zăbrea, cu un lanţ legat de picior. În felul acesta, păsările fac răni dureroase la picioare şi nu pot nici să bată din aripi, nici să zboare şi nici sp se caţere.

Dacă aveţi hamsteri, nu le cumpăraţi cuşti vopsite sau din material plastic. Ronţăind sau pur si simplu prin respiraţie, hamsterii asimilează substanţe toxice din vopsea sau plastic şi sănătatea lor poate fi afectată foarte grav.

Bibliografie : revista ,,Asul verde'' ( Dr. Daniela Costaş)

Ea sau drumul către albastru

  Mă găsesc adesea rătăcind aiurit pe aleea pavată cu amintiri. Toate păstrează paşii Ei, ca pe nişte tatuaje fosforescente. Îi văd doar în întuneric, atunci când vrăjitoarele îşi înfăptuiesc descântecele. Nu m-am întâlnit niciodata cu o vrăjitoare. Dar le mai aud din când în când. Vocile lor stridente mai strigă câte un nume de bărbat alăturat cu numele cerului sau apei. Îi aud ţipând la ceva timp după incantaţie, dar asta nu mă priveşte pe mine. Presupun că mă tem cât de cât de vrăjitorie.

  Dacă stau să mă gândesc mai bine, mă plimb cu regularitate pe această alee a disperării. Conştientizarea drumului stabilit de urmele tălpilor ei mă face să tremur. Câte seri or fi trecut aşa? ,,Fi-ar! Iar nu mai am ţigări.’’ Şi ies afară, aparent cu un scop bine stabilit.

  Azi e diferit. Mai am vreo cinci ţigări. Mi-ar ajunge până la răsăritul soarelui.

  Dar ceva mă cheamă. O vrăjitoare? Păi cum? Parcă începeau mai târziu descântecele, iar pe cer încă se vede rana deschisă lăsată de soare. Oare spiritul ei mi-o fi simţit durerea şi a pus vrăjitoarea să îmi inducă vreo stare de alinare, de uitare? Căci la mai mult nu pot să sper. Desigur m-am împăcat cu gândul că nu o să o mai văd, nu se pune problema.

,,Ce dracu mă strigă aşa insistent!?’’ Îmi ţiuie urechile deja. ,,Mai aşteaptă şi tu, femeie, un pic. Întunericul nu are încă suficientă forţă de a-mi înghiţi întregul corp plin până în vârful genelor de sentimente plumburii.’’

  Nu se mai aude nimic. Poate totul e o problemă de rezistenţă. Oare toţi ceilalţi pe care i-am auzit stigaţi au rezistat?

  Ţigara scoate fumuri într-un mod ciudat datorită mâinii mele tremurânde. Mai am doar o ţigară. Nici măcar nu îmi amintesc să le fi fumat pe celelalte. Trebuie să învăţ să-mi controlez nervii de azi înainte.

  Iată că trebuie să ies oricum. Camera asta e aglomerată de un miros comun şi totuşi pierdut în nopţile petrecute în parc.

  Mă găsesc iarăşi aiurit pe aleea pavată cu amintiri. Urmez aceeaşi paşi. Deşi îi cunosc itinerariul, merg fascinat de fiecare dată pe urmele Ei.

  Abia acum îmi dau seama. Abia acum reuşesc să mă întâlnesc cu mult-vestita realitate. Unde se opreau paşii ei? Prea departe ca să îi pot urmări? Dar sunt hotărât. Trebuie să văd unde e sfârşitul. Da! Sfârşitul, cel pe care l-am căutat încă de la începutul vieţii. Căci viaţa mea a început abia după ce a plecat Ea. Până atunci doar visul şi efemeritatea, neştiută de mine.

  De ce nu mă mai strigă vrăjitoarea aia blestemată? Uitându-mă numai la paşi nici nu ştiu de câte ori am trecut pe aici. Mă opresc o clipă. Tenişii mei, care cunosc toate pietricelele parcului se opriră şi ei. Mi se pare mie sau le tremură şireturile? Doamne, ce râs mă apucă şi pe mine. E bine că teneşii nu mă iau în seamă. Şireturile încă tremură, încâlcindu-se în ochete.

  Bătrâna insuliţă... Cât de mult semănăm! Suntem amândoi pustiiţi. Săraca insuliţă... Atâta apă în jurul ei, dar i se veştejeşte iarba pe zi ce trece. Barajul ăsta afurisit. Dacă n-ar fi el, fertlitatea şi-ar ocupa locul cuvenit în eternitatea insuliţei.

  Câtă ignoranţă! Eu forfotesc între gânduri compătimitoare şi teneşii mei, prietenii mei fideli, mă conduc mai departe pe drumul paşilor Ei.

  Of!... Iarăşi vrăjitoarea aia nebună! ,,Proastă sincronizare, femeie. Mi-am găsit cale şi fără tine.’’

  Paşii mă poartă către marginea digului de piatră. Să fiu sincer, mi-e frică. Se pare că nu mai sunt în întregime bărbat. Aiuritul din mine a început să pună stăpânire pe bărbatul din mine. Se luptă neîncetat în corpul meu, slăbit de cafea, whisky şi ţigări. Realizez că mi-e silă de corpul ăsta. ,,Doamne? Pot să închiriez un alt corp? Sufletul meu tânjeşte după un concediu.’’

  ,,Scapă de el!’’

  ,,Dar cum, Doamne? Şi sufletul? Îşi dă demisia?’’

  Râsul îmi curgea fluid în negura apei. Şi atunci îi văzui chipul.

  ,,Deci tu erai şi vrăjitoarea şi dumnezeul meu?’’

  Îmi propune să scap de mine pentru a fi cu Ea. Să fie ăsta un lucru rezonabil? Asta îmi doresc eu de fapt?

  ,,Aiuritule!’’ strigă bărbatul din mine.

  Cam da. Are şi el dreptate. De când aiuritul face numai ce vrea, bărbatului nu i-am mai acordat atenţie.

  ,,Unde-i înţeleptul din mine când e nevoie de el?’’

  Mă rog... Se pare că sfârşitul are menirea să-mi amintească modul meu incomplet de a fi.

  Şi caut mai adânc în mine. Descopăr inima. Aproape să nu o recunosc. Probabil are un fard nou. Îmi scuipă prin vene cu fardul ăsta nou şi albastru. Îmi spune printre sughiţuri că merit să trăiesc şi ultima parte a visului.

  ,,Multumesc, Inimă. Tu ai ştiut întotdeauna ce e bine.’’

  Hotărârea a fost luată. Apa, simbol al fertilităţii va fi intermediar între forţa Ei şi slăbiciunea mea.

  Aiuritul ţipă frenetic, sărind ca nebunul şi lovindu-se de toţi pereţii craniului meu.

  Mă pregătesc să-i dau vieţii lovitura de graţie. Ce hilar!

  Când să fac ultimii paşi teneşii încep iarăşi să se agite. Se pare că nu vor fi cu mine până la marele final. Îi dau jos şi îi las într-un loc ferit, de unde mă pot urmări. Şireturile nu se mai mişcă haotic în ochete. Acum plâng, prelinse pe iarba uscată.

  Nimic nu mă mai împiedică.

  Sar şi apa prea rece începe grăbită să-mi devoreze trupul ca pe cea mai suculentă cină. Dar după toate astea e Ea. Braţele ei sunt tot reci. În curând vor fi şi ale mele la fel. Îmi plec fruntea să-i ating tălpile; tălpile care mi-au deschis drumul către vis şi efemeritate, drumul către albastru. Trupul meu se afundă în fericire. Ştiu că urmează să mă sărute pătimaş. Făcea mereu asta înainte să adorm.

  Îmi descfac buzele. Cred că e pentru prima dată când nu mai sunt gol pe dinăuntru. Sărutul ăsta nu e ca celelalte se pare. Ciudat de-a dreptul. Acum mă simt plin şi rece, albastru şi cristalin, împărţit şi împlinit.

  Cât mă bucur să o iubesc! Şi cât mă bucur că şi Ea... Ce linişte... pare că... Ea...

Buletin de ştiri regionale

Noaptea trecută Jiul a adus la suprafaţă trupul neînsufleţit al renumitului scriitor Ioan V. Argintinescu. Anchetatorii nu au stabilit încă dacă este vorba de sinucidere sau crimă, întrucât în locuinţa regretabilui scriitor în vârstă de 42 de ani nu au fost găsite bilete de adio. Totuşi, alături de flacoanele cu medicamente antidepresive şi somnifere, se afla un caiet, în care era scris în repetate rânduri următorul fragment: ,,Du-mă fericire pe culmile iubirii, arată-mi calea către albastru.’’

  În urma autopsiei, medicii legişti au declarat că moartea a survenit datorită înecului.

  Investigaţiile continuă.

  Vom reveni cu amănunte.