În chip haotic

Romanie, tu- chipul de femeie
Cu părul verde, fraged fir de iarbă,
Cu ochi de mare, focuri si scânteie,
Din care lacrimi, vin duşmani să stoarcă.

Carpaţii-sprâncene-atât de dese
Te-ncrunţi cu ele către univers,
Iar fruntea-ţi din nisip incet se ţese
La malul negru, de culoare şters.

Iar gura ta cu buze moi, crăpate
Ne cântă susur de izvoare line,
Pe scena lumii, unde sunt stricate
Şi chipuri mult pictate de albine.

Când uiţi un munte

Eram ca brazii- ninse, verzi
Dar nu ştiam,
Că doar doar acolo poţi s-aştepti
Să vină să inopteze anii
În casa ta dintre nămeţi.
Acum noi ştim,dar prea târziu...
Oraşu-i singur şi pustiu.
N-avem nici gânduri să ne ducă,
La stânci doar vantul urlă, suflă.
Şi muntele iar s-a mutat
Când ne-a simţit că l-am uitat.