nimicul coerent

mă întreb unde o să ducă
ploaia pe gene
îmi cere setea înapoi
și ochii mi te dau
benevol
și tu și eu
o mână dreaptă într-una stângă
și între ele veșnicia

ghici cine lipsește din poză
nebunul fără
de mâini ne ținem câte doi
în viață
în moarte
nu se știe
cine o să-ți crească
onduleuri în păr

cireșe amare
în colțurile gurii strivește-mi buzele
și aruncă sâmburii
decizia spune fără
descendenți
aici

acolo jos nimeni nu râde
niciodată
să nu oftezi
te rog
poate îți tragi sufletul
de la gura mea

teren neutru

te fac să înțelegi un lucru
două
trei cuvinte
de prisos
să-ți explic ție
-os de pește
rămas în esofag
străin gândul tău de mine
fă-ți planul mai concret
proximal de gura mea
nimic nu trece pe aici
baraj de pocăință
când glasul își cere porția de vocale
un pahar cu lapte la fel de alb
ca și interiorul tău
vărsat pe cearșaf

Stare de veghe

  Mă bucur atât de tare că te-am visat azi-noapte. Nu te cunosc pentru că nu te-am întâlnit niciodată. Şi în vis aveai chipul neclar, ca fotografiat printr-un obiectiv aburit. Dar erai atât de frumos. Păreai să fii brunet cu părul drept şi aranjat de vânt... sau poate era un blond mai închis şi creţ... Să fiu sinceră, nu ştiu exact, căci am visat alb-negru şi toate erau în ceaţă.

  Cert e că erai tu.

  Şi visul ăsta nu a fost întâmplător, sunt sigură. Mult nu mai durează şi-am să pot distinge conturul tău între miile de oameni răvăşiţi de viaţă.

  Sunt foarte precaută, dar stau calmă pe scaunul meu în mijlocul pieţei de fructe şi legume. Peste tot miroase a pepene şi eu îmi beau ceaiul de lămâie, străduindu-mă să nu mi-l vărs pe haine. Ştii tu – oamenii fac azi cumpărăturile, au plasele pline şi se grăbesc. Nu prea au timp să mă ferească. Îmi convine totuşi că nu sunt atenţi la mine, căci aşa pot să mă uit nestingherită la fiecare chip din piaţă.

  Deocamdată nimic. Nu-ţi face griji însă, eu am răbdare. Şi te aştept.

  Mă întreb dacă plouă în ziua în care sunt hotărâtă să-ţi spun că te iubesc de atât amar de vreme. Dar ce contează prognoza meteo când tu, mirat  de simetria sentimentului, îţi vei împleti degetele cu ale mele şi vom fugi în lume. Vom închiria o garsonieră simplă şi curată într-o capitală europeană şi ne vom vâna buzele pe rând, când eu, când tu, niciodată separaţi. Te voi privi noapte de noapte cum dormi şi îţi voi scrie o scrisoare parfumată, cum scriau domniţele cavalerilor pe vremuri.

,,                                                Mon cher,

Te-am aşteptat să-mi alungi teama de a nu te fi întâlnit; să-ţi gâdil călcâiul cu o pană sură ca să-ţi ivesc procedura infantilă; să-ţi ard spatele în frigul amintirii unei nopţi, să te culeg dintre vârfuri de pat şi să te scutur de monotonia zilelor veninde. Te-am  aşteptat, la un pas de nevroză, să închizi paranteza absenţei tale, apoi să  te întinzi şi să te ghemuieşi în braţele mele asemenea unui acordeon parizian. Cât mi-am dorit să-ţi prind pupilele în soarele lacom al dimineţii şi să ţi le aşez – aşa, ascunse în iris, cum sunt – pe ceaşca mea de ceai neîdulcit, doar de te-aş surprinde ondulându-ţi buza de sus într-o grimasă de dezgust. Să vii seara odată cu luna, să-mi fii şi rege şi bufon, şi cuţit şi pâine, şi neputinţă şi miracol, şi îndrăzneală şi refuz, şi cronometru şi infinit. Tu să-ţi odihneşti capul pe pieptul meu, să-ţi simt electricitatea părului scăpărându-mi printre degete. Te-am aşteptat să nu mai pleci nicicând, să-mi scrii menirea ta în palme, să pot să mă scutur de ea oricând, ştiind că ai să o scrii din nou.’’

  Nu ştiu de ce te aştept tocmai pe tine, contradicţie a firii mele, tocmai pe tine, pol opus.

  Poate tot cuvântul meu este un semn de întrebare ce tânjeşte după răspunsul din glasul tău. Poate că eu sunt propriul meu bucătar şi mă gătesc din timp în timp, tăvălindu-mi carnea prin condimentele nesiguranţei. Poate că nu exişti şi eu te aştept în piaţa asta nici prea mică, nici prea mare, cum îşi aşteaptă canceroşii vindecarea.

  Un bărbat la vreo 45 de ani, cu părul grizonat şi creţ, se opreşte în dreptul meu:

 - Cu cât dai roşiile, domnişoară?

Fără trepte

  Cât de natural îmi înşir nopţile în viaţă. Aproape la fel de anatomic precum şirul vertebrelor unui om. Şi toate adăpostesc aceeaşi unică măduvă – tu. Îmi aşez nervii printre vertebre, căci toată lumea îmi spune că într-o iubire îţi trebuie cât mai mulţi. Dar nu va fi cazul nostru, iubitule. Nu, pentru că noi avem locul nostru în gura asta de univers, unde ph-ul e optim doar pentru noi. Şi-o să ne fim unul altuia şi smalţ şi carie. Şi nimic nu ne va salva.

  Vom fi falangele din indexul ce apasă pe trăgaci în ultima clipă de fericire. Şi câtă fericire între noi va zace, sudată de buzele noastre cu pretenţii de Columb.

  Nimic în plus, nimic în minus, doar necumpătarea egală a sentimentului din paranteza noastră dreaptă şi aşternută pe patul conjugal.

  Tot îmi doream eu să-ţi pierzi conştiinţa...

  Îmi păstrez cuvântul într-o coardă, căci gâtul nu-i mai mult decât o ladă de zestre a creierului. Dai din cap a salut şi-mi zic ‚,ce bine ar prinde acum o sticlă de vin, că romantismul ăsta îmi face aşa o sete ’’.

  Mă întorc mereu la măduva gândurilor mele -tu- şi chiar de-aş vrea, nu aş putea să te trec cu vederea pentru că liftul ăsta e tare strâmt.

 -Mai sus de 7?

Dualitate

Speram ca peste timp să-ţi dăruiesc un nume,

Dar tu eşti prea frumos, cuvântul e păcat.

Te rog să-ţi iei urâtul şi să îl scoţi în lume,

Să-l uiţi poate în gara de unde am plecat.

Căci de mă-ntorc vreodată cu trenul ăsta magic

În gara aceea ruptă, lipită de ninsori,

Să-ţi văd din nou frumosul îmi pare mult mai tragic

Decât să-ţi ştiu urâtul cu ale lui orori.

Suflet compus din praf şi ciob de zeitate,

Cu muchii ascuţite ce visul mi-l sfârşesc,

Nu-ţi neg fosforescenţa din nedorita noapte,

Dar îţi invoc urâtul şi-aleg să îl iubesc.

Fiinţa ta bizară nu poate să-şi găsească

Nelinişte şi pace în pumnii mei uniţi.

Întreb pe rând iubiţii de pot să mă iubească,

Frumosul iar mă minte, urâţii sunt minţiţi.

Ieşind din cadru

Azi cred c-am început

teribilul delir

în care mintea zace

cu atâta-nflăcărare,

de simt incendiu-n suflet

şi-mi torn pe creştet apă

trudind să limpezesc

un muc de lumânare.

Închideţi toţi nebunii

în casa asta mare,

îi las să locuiască

pe toţi la mine în cap,

să nu rămână-n lume

nevroză în răsuflare.

Închideţi-i pe toţi

şi puneţi-mi capac.

Aduceţi-i la mine

aşa cum sunt – cu arme,

iluzii şi cuţite,

neîmpliniri, pistol.

Ridic câte o pleoapă,

căci ochii-i ţin la mine,

sunt porţile maniei

văzute pe vizor.

Mai staţi puţin să intre

isterica  bătrână

ce-şi cară toţi copii

făcuţi cu un schizoid

şi-nchideţi tot azilul

în ochii mei albaştri,

lansaţi-ne în spaţiu

să cercetăm nimic.

Nu am vreo doleanţă.

Hai, daţi-mi foc la pleoape,

să râdă tot normalul

la glume-dinamite;

iubim – eu şi nebunii –

alăturarea-n noapte,

s-avem cu toţi în cursă

sandale dezlipite.

N-aveţi decât să râdeţi,

eu am imunitate,

iubesc şi n-am vreo frică

- sunt un artist complet,

căci cred în paranoia

de toată viaţa, poate...

mă doare în aripă

- elicopter dement.

Nu am nicio problemă,

lansaţi-ne pe Marte,

uitaţi-vă cum zboară

toţi fluturii din noi

şi-or să vă roadă ura,

rămâne sănătate.

Dar dragilor, nebunii

ştiu drumul înapoi.

A fost odată o curvă

Să ştii că eu te ascult.

Te ascult ca şi când ţi-ai lăsa capul pe braţ să-ţi auzi inima bătând.

Într-o zi te-am ascultat desfăcându-ţi braţele către cer în lanul de porumb al vecinului. Şi tot atunci am auzit câteva frunze însetate de încitarea clipei cum au decis să-ţi zgârie încheieturile.

Te ascult.

Te ascult toată, fără pic de odihnă, din creştet până în tălpi, din suflet până în gând.

Dacă ai şti cum te aud...

Te ascult cum îngână acoperişul ploaia. De când voiam să picur în tine, numai de ai fi ştiut să apui grotescul meu surâs între buzele tale. Dar n-ai ştiut.

Acum aştept. Şi te ascult.

Îmi caut zămislirea în propria mână cu gândul la picioarele tale lungi de la zece la parter, cu micul ascensor dintre ele care-şi deschide uneori uşile prea larg.

Îţi aminteşti acum trei veri? O noapte întreagă ai crezut că am un ochi în  cerul gurii menit să vadă ce-au văzut atâţia între timp. Şi ţi-am clipit cu limba pe limbă.

Am deschis ochii mei miopi din palme să-ţi vadă îndeaproape sânii. Mi-am făcut ochelari din sfârcurile tale să-ţi văd dedesupturile de fecioară cum ard ca o bibliotecă aprinsă de chibritul meu scăpărat între ale tale coapse. Apoi ţi-am clipit pe gât cu toate degetele şi ţi l-am strâns puţin, atât cât îţi împreuni genele când nu vrei să risipeşti visul.

Îţi aminteşti? Mi-ai spus la final că nimeni nu te mai văzuse aşa de adânc.

Au trecut trei ani de atunci... cât un inspir omenesc. Te ascult de trei ani continuu. Acum o lună am pierdut şirul celor care au urcat şi au coborât cu liftul tău. Nici nu vreau să ştiu câţi ochi ţi-au trecut cu lăcomie peste trup. Habar nu am câte becuri s-au ars în tine, bloc al neîmplinirii, sau câte radiouri au cântat orgasmic în urechile tale.

Dar acum sunt hotărât. Am pistolul încărcat cu două gloanţe. Nu, nu vreau să iau liftul. Vreau să lucrăm simplu şi precis şi curat. În noaptea asta la unu am să-ţi deschid fereastră veşnică pe fruntea neîncreţită de nesomn şi neputinţă.

Voi apărea la uşa ta şi tu vei râde maliţios, deschizând un unghi obtuz în mintea mea. Când îmi vei vedea pistolul vei îngenunchea şi mă vei ruga să facem dragoste. Îţi voi răspunde vrăjit de întreaga ta fiinţă : ,,Nu mai e timp, iubito’’. Două furtuni se vor revărsa din ochii tăi albaştri şi gura ta va duce o ultimă luptă – cea a rugăciunii. Voi îngenunchea în faţa ta să te sărut pentru ultima dată şi-mi vei răspunde la sărut cum nu ai facut-o niciodată – ba repede, ba încet – convinsă că ăsta nu e sfârşitul. Un difuzor va scuipa acorduri de chitară spaniolă mestecate frenetic de nişte degete probabil măslinii.

Voi număra până la trei: un an, doi ani, trei ani şi tu ai să cazi lângă mine liniştită ca un telefon public scos din serviciu. Îţi voi închide ochii pe rând, după ce îţi voi fi sorbit lacrimile din calea bărbiei. Îmi voi spune în gând: ,,Ce lucru simplu şi precis şi curat!’’

Voi mai fi având un glonţ cu care mă voi sinucide în noaptea asta la unu, doi, trei.

A fi sau a nu fi din suflet

Bă, eram într-o seară mangă că le-amestecasem. Hai că ştii când, atuncea mă, de plecase Maricica, nevastă-mea şi a luat şi copilul cu ea. Dă-o bă dracu, că mă abţineam să n-o pocnesc, da’ a dracu pielea pe ea, o mânca cre’că şi-i mai scăpam câte una pe spinare.

Băă, da bă. Şi eram supărat-pământ. Şi-mi căutam nenorocitul ăla de Suflet. L-am găsit cocoţat pe neonul de la colţul blocului. Pe dracu să-l pieptene, eu ştiu ce căuta acolo? Poate se ardea şi el. Hai că asta fu bună, ha?

Da’ ştiu ca eram supărat rău că pierdusem şi la pariuri. Da’ nu voiam să-i zic ăstuia că iar se lua de mine. Îl văd colo pe bec şi zic:

 - Bă, tu erai, bă nebunule, să nu te recunosc.

Şi el îmi răspunde aşa, în doi peri, că ştii că el e mai şui aşa, mai prostovan din născare:

-         Aha -zice- cred că mă îmbogăţesc...

Şi zic:

-         Lasă bă, că eu nu vreau bogăţii din astea sufleteşti.

Bă şi cred că s-a supărat ăsta pe mine că a plecat şi m-a lăsat să vorbesc singur ca prostu’.

Da’ şi io i-am copt-o. Hăhă. Cine dracu se crede să-mi tragă mie ţeapă? Mie, mă?

Stai să-ţi zic.

Mâine seară cum ar veni m-am prefăcut că-s beat, că nu eram. L-am cuprins bărbăteşte de umeri şi i-am zis:

-         Bă...tu eşti?....Tu eşti lumina mea!

Nu mi-a răspuns pe loc, da’ fraieru’ a înghiţit găluşca şi i-a trecut de supărare.

Ca s-o fac lată, l-am chemat la partida de pocker din seara următoare, ieri seară cum ar veni. Am nişte prieteni -ţâţă de mâţă- tot aşa ca mine, săraci cu duhu’, dacă înţelegi ce vreau să spun. Bă, nu-ţi mai zic că vine ăsta cu o sticlă de vodkă, gătit la patru ace, cu papion, tot treabă-rost. Şi Sîcă, nebun cum e, îi dă un trabuc. Bă, şou! Să-mi vezi Sufletul cum tragea să moară înfundat. Băăă...

Cum adică de ce râd? Taci acolo, să-ţi zic. Cum adică dacă moare ăsta nu mai am nicio şansă? Dă-le-n mă-sa de şanse! Cui îi pasă de şanse? Auzi aci! Io vreau lucruri concrete!

Da’ lasă asta. Stai să-ţi zic.

Şi cere ăsta un pahar cu apă şi Relică îi dă din vodka aia. Ăsta nu-şi dă seama, că ai văzut şi tu că votka seamană cu apa la culoare, şi înfundat cum e, dă paharu’ pe gât. Şat! Băăă, am râs de m-am căcat pe mine.

Bă, da’ nu-ţi mai povestesc că s-a cherchelit ăsta, în cinci minute era muci. Că ăsta am impresia că nici nu ţine la băutură. E mai slab el de înger.

Şi cum îţi zisei s-a făcut ăsta praştie şi-a băgat la joc tot ce avea: virtuţi, alea, alea. Pe toate i le-am luat. Bă, tot. Nu-ţi zic: credinţă, iubire, adevăr, toate alea.

Bă stai să-ţi zic c-au venit şi vreo două gagici chemate de Gigicu. Bă, are Gigicu ăsta nişte gusturi, a-ntâia! Gagici cu suflet mare, tată! Eee, te-ai prins? Suflet, nenică, mânca-le-aş sufleţelele lor de sufletiste. Stătea mâţu-n coadă!

Aşa, şi ăsta stătea ca bou’ şi căsca felinarele la ele. Băă, te căcai cu stropi. Uite aşa îi curgeau balele. Te împrăştiai de râs, ş-alta nu.

Da’ tu ce râzi domne aşa cu foc? Stai aşa că mă mănâncă în piept. Ce dracu m-apucă? Bă, da’ ce mă arde aci în capu’ pieptului...

Băă, să mor nebun, să vezi de nu am uitat s-arunc alea ce le-a lăsat sufletul meu aseară. Cum ce? Alea, domne, virtuţile. Fi-mi-ar capu’ al dracu! Cum scap io acu’ de astea? Cum le scot d-aci?

Şi tu ce mă-ta râzi mă aşa, ca prostu-n bâlci? Dă-te dracu d-aci, că nici nu mai vorbesc cu tine.

Au, Doamne, că zisei că nu mai înjur. Mâine mă şi duc să mă spovedesc. Bă, taci o ţâră să-ţi zic ce mă gândii. Bă, eu m-aş împăca cu nevastă-mea că mi-e dor mă de ea. Şi de fiu-meu mi-e dor. Gândeşte-te şi tu, creşte săracu’ copil fără tată.

Dă-le dracu de femei şi de pariuri, dă-o dracu şi de băutură, că nu face bine la sănătate.

M-am gândit io aşa, ce fac io cu viaţa mea, mă? Zi tu, n-am dreptate?

Dă-o mă încolo de treabă, că iar era să înjur. Bă, uite aşa păcătuieşte omu’, că-i gura îvăţată rău.

Mă duc, mă, să-mi aduc Sufletul acasă că i-o fi foame, săracu’.

Hai, sănătate, să trăieşti, c-am plecat. Te salut! Doamne ajută!

Notă: Orice coincidenţă sau analogie de situaţie cu realitatea nu este întâmplătoare. Chiar există şi oameni fără suflet.

E ca şi cum cineva mi-ar face puncţie lombară la fiecare 5 minute. De 5 ori. Când vine vremea să vinzi, nu sta pe gânduri – vinde-mă.

Îmi simt viaţa ca pe un beţişor parfumat – mult mai fumat decât par – pe care îl arzi numai până la jumatate.

Am timp liber. Da, i-am dat drumu să alerge în aer liber. Şi aerului cine i-a dat liber?... Poate lipseşte nemotivat. Din plămânii mei sigur, uneori.

Sunt moneda peste care a nins întruna în ultimele trei săptămâni. Iar tu aştepţi răbdător să se topească zăpada, să te apleci, să mă apuci cu mâna dreaptă. Tot cu dreapta vrei să mă şi cheltui. Sunt ultimul ban dat pe ultimul pachet de ţigări. Sunt o minciună.

Sunt o virtute. Sunt funcţionarul care îţi refuză cafeaua, sunt asistenta care îţi refuză ciocolata, sunt curva care nu-ţi refuză nimic.

Sunt anii ‘90 pe dinăuntru, sfârşitul lumii pe dinafară.

Ăştia mă obligă să-mi renovez casa. Sala de lectură – camera de zi, scaunul galben – camera de noapte. Când mă satur de şezut, zbor. Etajul 8 mă ajută. Cuţitele nu-mi mai sunt aşa apropiaţi.

Cineva plânge, ascunzându-se dupa undele sonore, şi-mi şopteşte să nu mai scriu căcaturi. Cineva-ul ăla e singurul.

Sunt anti-reclama perfectă la “Pentru sănătatea dumneavoastră”(asta-i altă poveste în care oamenii nu profită de propria tinereţe fără bătrâneţe până le albeşte părul).

Sunt un pic brutală. Sunt un pic vulgară. Clar sunt mai mult în mine decât pe mine. Dar cine nu e?

Sunt semnul de carte făcut de puştiul de la parter care a murit la 14 ani; mă tot pun între o zi şi-o altă zi, doar, doar cineva m-o ridica de pe covorul murdar când voi aluneca dintre ele.

(“Fată, taci în spanac...mă tot plictiseşti aci...”)

Prietene, spune-mi şi tu ceva. Zi-mi că te simţi scoica aia în care n-a ascultat nimeni valurile. “Spune-mi cine eşti, spune-mi ce doreşti “...

Da’, mama dracu’, cine se ocupă de asemenea id-uri? 

Iar tu

  Am două oglinzi şi privesc sufletul meu ca o ureche şi tremur întru perforări succesive. Şi-mi simt pavilionul sufletesc mâncare pentru zale şi cercei din vorbe de argint - foiţa sentimentului viclean ce-mi dezmiardă tegumentul şi ajunge în internele absurdului. Măcar auzul să-l mai am lipsit de tine, lipit de mine, căci urechea văd că-mi pleacă peste timp. Gândesc s-o iau în şuturi de să-i sară cel puţin jumătate din cercei: '' Ce (te) pleci, ureche, la toţi toţi lunatecii cu glas?''.

  În schimb, te înjur pe tine atât cât să aud şi eu cu tot sufletul

...şi luate-ar dragostea şi face-şi-ar tălpi din inima ta şi pântec femeiesc din sufletul tău. Să n-ai linişte ca tălpile de vaduvă şi să fii gândit ca pântecul de pruncii nezămisliţi...

  În vreme ce te blestem de continuitatea sentimentelor, închid ochii şi oglinzile se sparg.

  Iar tu îmi promiţi bilete la concertul de aseară.

fără titlu

Schimbat, Obiceiul
râvneşte la viaţă,
dar lagăru-i vesel
şi ambiental,
priveşte cum ochiul
sucit în plăcere
fixează neonul
deasupra de car;
o roată secundă,
sezonul şi-un cal,
un măr -cu seminţe
crescute-n afară-
se pierde în perne
cu iz de hotar.

probabil roditor

ce-ar fi
să prindă viaţa picioare,
să fugă din mine
şi să mă lase
nelocuită
asemenea unui muzeu de artă
-arta de a-ţi uita uitarea

am gândit îndelung
să-i urez vieţii
drum bun
şi ţie
laolaltă cu ea,
să vă strig peste umăr
mergeţi şi vă înmulţiţi
viaţa ta
cu
viaţa mea
ce-ar mai fi?

valenţă

albastru de senil,
mă bucur să te ştiu
în siguranţă
la mine în ochi.

atât m-am temut
pentru tine
-albastru de senil-
copil al lui van Gogh
încât le-am croşetat
stelelor
fulare din zile în şir
şi cerului i-am topit
argintul.

mi-am pus genele stăjeri
mi se unesc pe rând,
când de dreapta,
când de stânga,
să îţi măsor neobosit
predispoziţia
către roşu.

dream a little dream for me

se făcea că ninge-n mare
şi marea
-în neputinţa zilei-
se încinta
la răsăritul unui alt nor.

nebunu-mi naviga prin vene
săruturile
toate
miroseau a rom
esenţa iadului
când îmi prindeam
propriul diavol
şi-mi împleteam falangele
cu ale lui.

şi erupeau vulcani
de sentimente
pe tot întinsul mării
şi-o inundau
ca pe pruncul scăldat
întâia oară.

băteam la poarta
disperării
numai cu gândul
şi soarele se furişează
printre gene.

''ah, ce bine c-a fost
doar un vis.''

iarnă dintr-un singur gând

îmi port gândul de final
ca abur în nările tale
expirul fericirii
forţat
în actul doi al vieţii
să-ţi aminteşti
înainte să curgă tot nisipul
cât de clepsidre
putem fi

înainte de prezent nu se numeşte trecut

aveai tu un cearşaf
pe care ţineai evidenţa norilor
-subţire
ca sunetul de rouă
când se aduna cu viaţa
firului de iarbă
de sub talpa ta.

cinstiţi nori!
ne cunoştea bunicul
în timp ce-şi trăgea sufletul
de la gură,
sfios
ca gâtul de fecioară
sărutat cu lumanarea
aprinsă.

după bunic
nimicuri,
nici prea uşoare,
nici prea grele.

mi-e inima ghişeul milei
şi vin nătângii toţi
să-şi scadă
din dările zădărniciei.

Un altfel de Napoleon

Bătaia de la miezul nopţii. A inimii desigur.

Îmi dau foc la o mână, cealaltă decât cea de ieri şi aştept să se coacă pâinea mâncată de vecinul de la doi.

Între timp, domnul inspector Metastază cercetează rinichii bunicului. Face asta noapte de noapte, de aproape patru ani. Cică bunicul meu ar fi fost implicat într-un jaf de siguranţă. Bazaconii.

Mă întrebi pe mine care siguranţă? Am auzit ceva cu ziua de ieri. În fine.

Îmi aprind o ţigară de la arătător, pe care o fumez ascunsă de plămânii mei. De altfel, nici bunica nu ştie.

Până mi se întroc ochii şi urechile de la nu ştiu ce conferinţă mondenă, îmi pun creierul să repete tabla înmulţirii cu 1. Acolo unde nu sunt sigură, îmi şopteşte oglinda.

Mă sună soţia vecinului de la doi să-mi spună că nu mai are sens, cel puţin nu în noaptea asta, dar oricum îmi mulţumeşte.

Dorm pe bucăţi până pe la 7.

Mă adun încet, încet, fac prezenţa şi mă număr de cel mult o singură dată.

Aştept bătaia de la miezul vieţii şi mă pregătesc să iau ceea ce cred că este ultima pastilă. Cum aud tic-tac-ul, rigid şi neîntârziat, mi se umple sufletul de fericire, aşa că nu mai iau nicio pastilă. Simt mizeria aia de fericire de pe suflet şi decid să îl duc repede la ''Frunză-spălătoria ta de suflet''.

Nu am timp de aşteptat şi altă soluţie nu-mi rămâne decât să merg la muncă fără suflet.

Îi spun taxatoarei că vin după el pe la 6 fără nimic. Îmi face semn din cap în timp ce îşi caută gura într-o pungă de seminţe.

Îmi arunc un ochi la sânii ei, care -spre mulţumirea mea- se întoarce ca un câine credincios la stăpân, şi-mi face un tur complet şi gratuit al decolteului umplut cu două glande mamare mult mai săţioase decât ale mele.

Locul meu de muncă, atât de irelevant pentru modul în care îmi doresc să mor, îmi gâdilă depresia în fiece minut. E ok. ''Cine şi-ar dori mai mult?'' gândesc în fracţiunea de secundă în care uit să-mi iau sufletul de la Frunză.

Îmi amintesc imediat, nu de suflet, ci de o vorbă a unei babe, care sună mai mult a decântec decât a zicală. Şi ce dacă vorba nu-i acelaşi lucru cu zicala? Vezi dacă mă întrerupi...nu mai ştiu descântecul.

Îmi dau bine seama, abia când îmi vine mintea de la cerceii din vitrină, că unele gânduri sunt îndeajuns de impertinente cât să sustragă omul din propria persoană.

Ajung acasă la fix.

Vecinul de la doi şi-a mâncat pâinea. Domnul inspector Metastază e din nou cu bunicul. Plămânii au învăţat să se ascundă singuri cât îmi fumez eu ţigara, dar bunica tot nu ştie. Îmi pun creierul să rezolve câteva integrale, până mi se întorc ochii şi urechile de la lansarea de carte. Nu mă mai sună soţia vecinului, aşa că sting focul. Mă adun meticulos şi dorm ca un prunc până la 7. Îmi iau pastila. Frunza e în drumul meu şi nu ratez ocazia să-mi mai arunc un ochi pe sânii taxatoarei.

De suflet nu-mi aduc aminte, însâ ştiu sigur că am cel mai încântător loc de muncă, care vine manuşă pe mâna destinului meu.

vulturul cu chip de soartă

formă de alună

mare cât vei fi,

pierde-ţi aşternutul

la apus de lună,

bate din aripe

potriveşte-ţi gheara

ce-o purtai şi ieri,

spintecă minunea

din ochi de copii.

glasul nu mă strigă.

vulturul de ieri

îl invoc să vină,

pântece să soarbă...

să ucidă pruncii

de domn efemer

palmele-mi frâng unghii,

palme mi te cer

embrion-pastel.

grăbesc deci tăişul

să-l ascund în uter

poate-şi va decide

penele de ieri

să curbeze scara

zilelor veninde,

să se scurgă toate

într-o zi cu lapte

-laptele matern.