Îţi scriu o poezie, c-un singur plin ecou
Şi versuri să le cânte bătrânul tău schelet,
Căci craniul iaraşi ţipă şi scânduri din cavou
Se rup, că s-au umflat cu sangele-ţi infect.
Doar cuie ruginite or să-ţi apese pieptul,
Nici viermii n-or să-ţi spună cum este să fii viu.
Şi vor să-ţi înmâneze crucile slabe-un sceptru
Fiindcă al tău mormânt e rece şi-i pustiu.
Căci nici o floare blânda nu lăcrimează-n taină
Şi nu se ofileşte la capul tău nici iarba,
Doreai să simţi iubire, da-n suflet este spaimă.
Macar cireşul putred să-şi plece leneş creanga.
Când frunzele căzânde, să-şi şuiere trecutul
Nu vor putea, iar vântul le lasă spre pământ,
Atunci să ştii, iubite, că bântuie văzduhul
O linişte cerească, ce sapă-al meu mormânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu