Ramuri fără roade
,,Azi toate-s reci…’’
Camera părea să geamă sub densitatea monotoniei.
Trupurile neîncălzite ale ţigărilor zăceau în scrumiera ce le servea drept cimitir.
Afară zgomote de maşini şi oameni forfotind nebuneşte.
Aici doar o viaţă - fluturele beat de lumina becului.
Vara iertase pământul de dogoare în acea zi de joi.
Singur, vântul făcea legătura dintre crengi şi fereastră, mişcându-le ritmic.
Din colţ, unde era înfipt în fotoliu, totul părea împotriva lui. Vedea cum aburii plutesc deasupra patului. Ştia că se va răci şi acela, cristalizând orice fărâmă de amor.
,,-Damian, vino la masă.’’, răsună glasul mamei în fiecare ungher al craniului.
Durerea amintirii acelor mâini lungi şi zvelte era micul său iad, înţesat cu agonie. Mâinile acelea îl mângâiaseră din nou. Găsise mai mult decât ceruse. Alana, sigur avea o descendenţă divină. Părul răvăşit dimineaţa, glasul răguşit după ceartă, pasul apăsat de oboseală, toate o şlefuiau în perfecţiune.
,,Ai sădit amnezie în sufletul meu’’
Cuvintele nu se dau bătute aşa uşor. Constatase că nu există cuvinte frumoase, doar iluzii. Cuvintele erau aliate cu suferinţa, suferinţa era în om, iar omul era în viaţă. Singura condiţie, deci, era viaţa.
,,Discuţie înţeleaptă asta cu viaţa.’’
Sufletul lui nu era roditor, care va să zică. Amnezia nu dădea roade.
Alana era doar o crâmpeie de vis. Nu se reducea totul la dragoste. Erau două trupuri menite să se cunoască, apoi două suflete menite să se uite.
Îi aparţinuse lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu