Pagină de jurnal
<< 8 august, 17:33
,,-Hai să sădim amnezie în sufletele lor!''
Rânjetul lui aducea cu desenele mele nereuşite din liceu. Avea iarăşi un exces de plutire? Abia se domolise acum două zile. Avea să râdă ca un nebun de câte un gând nerostit. În cele din urmă mă va umfla şi pe mine râsul. Se va opri brusc, cu chipul contorsionat de durerea excentrică a unui sentiment de ură graţioasă faţă de mine. De ce graţioasă? Pentru că ochii lui aduceau întotdeauna cu cei ai unui balerin în apogeul practicii: chinuit de tot sinele de care putea da dovadă.
-Hai să sadim amnezie în sufletele lor! a repetat mai energic.
De obicei mă uit la el fără expresie. Dar azi a fost altfel: nu m-am putut abţine şi i-am zâmbit larg în încercarea de a-mi masca un hohot de râs.
-Da, i-am răspuns în acelaşi zâmbet.
-Bine.
Răspunsul lui a fost unul fără pic de viaţă. S-a prăbuşit în fotoliul meu. M-a examinat din creştet până la tălpi. Am început să râd isteric. M-am prăbuşit sub efortul râsului între pernele de pe podea pe care le aşezase el. E ca şi cum anticipase probabila mea criză. Îl vedeam printre lacrimi, inexpresiv şi livid.
-De …de ce nu…de ce nu râzi cu mine? mi-a ieşit întrebarea scăpată dintre sughiţuri.
Nu a zis nimic.
A fost ca şi cum se schimbaseră locurile.
M-am liniştit după ceva vreme şi am suspinat adânc.
-Hai să sădim amnezie în sufletele lor! i-am şoptit.
Oftatul lui a părut o păpuşă gonflabilă care îşi dă ultimul rotogol de aer.
Mi s-a părut atât de comic. Am râs mai frenetic de data asta.
S-a ridicat şi, cu paşi mărunţi s-a întins lângă mine şi m-a strâns în braţe.
Am îngheţat într-o secundă. Nu ştiam când mă cuprinsese dorul de el. Toată respiraţia râsului meu apasa pereţii. Din toată nebunia asta nu credeam că există cale de întoarcere. Ne-am ridicat cu capetele plecate. Mă ţinea slobod de mână şi mi-s spus :
-Vino să sădim amnezie în sufletele noastre.
A dispărut orice urmă de zâmbet din cameră. Le-au luat locul gemetele şi suspinele generate între sex şi dragoste. Am adormit la apusul soarelui. Iar miezul nopţii m-a surprins pe o banca departe de el. Nu pot să-i văd faţa în imaginaţie când citeşte biletul meu.
,,Ai sădit amnezie în sufletul meu… Nu mă căuta.
Alana’’ >>
Recitise pagina de prea multe ori. O învăţase deja. Dar încă nu îşi dădea seama dacă avea aceeaşi vârstă sufletească . Se simţea bătrână. Avusese atunci oare naturaleţea tinereţii, care îţi conferă curajul de a lua decizii negândite? Trecuseră două luni. Ştia că nu avea să o asculte. O cautase disperat. Şi disperarea e un drum.
,,Durerea face sufletul mic şi gârbovit’’.
Jurnalul părea plin de prostie. Se vedea goală, asemenea unei nuci cu învelişul lemnos şi miezul putrezit.
Singurul adevăr: renunţase la el.
Disperarea e durere. Din nebunie nu există cale de întoarcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu