E ca şi cum cineva mi-ar face puncţie lombară la fiecare 5 minute. De 5 ori. Când vine vremea să vinzi, nu sta pe gânduri – vinde-mă.

Îmi simt viaţa ca pe un beţişor parfumat – mult mai fumat decât par – pe care îl arzi numai până la jumatate.

Am timp liber. Da, i-am dat drumu să alerge în aer liber. Şi aerului cine i-a dat liber?... Poate lipseşte nemotivat. Din plămânii mei sigur, uneori.

Sunt moneda peste care a nins întruna în ultimele trei săptămâni. Iar tu aştepţi răbdător să se topească zăpada, să te apleci, să mă apuci cu mâna dreaptă. Tot cu dreapta vrei să mă şi cheltui. Sunt ultimul ban dat pe ultimul pachet de ţigări. Sunt o minciună.

Sunt o virtute. Sunt funcţionarul care îţi refuză cafeaua, sunt asistenta care îţi refuză ciocolata, sunt curva care nu-ţi refuză nimic.

Sunt anii ‘90 pe dinăuntru, sfârşitul lumii pe dinafară.

Ăştia mă obligă să-mi renovez casa. Sala de lectură – camera de zi, scaunul galben – camera de noapte. Când mă satur de şezut, zbor. Etajul 8 mă ajută. Cuţitele nu-mi mai sunt aşa apropiaţi.

Cineva plânge, ascunzându-se dupa undele sonore, şi-mi şopteşte să nu mai scriu căcaturi. Cineva-ul ăla e singurul.

Sunt anti-reclama perfectă la “Pentru sănătatea dumneavoastră”(asta-i altă poveste în care oamenii nu profită de propria tinereţe fără bătrâneţe până le albeşte părul).

Sunt un pic brutală. Sunt un pic vulgară. Clar sunt mai mult în mine decât pe mine. Dar cine nu e?

Sunt semnul de carte făcut de puştiul de la parter care a murit la 14 ani; mă tot pun între o zi şi-o altă zi, doar, doar cineva m-o ridica de pe covorul murdar când voi aluneca dintre ele.

(“Fată, taci în spanac...mă tot plictiseşti aci...”)

Prietene, spune-mi şi tu ceva. Zi-mi că te simţi scoica aia în care n-a ascultat nimeni valurile. “Spune-mi cine eşti, spune-mi ce doreşti “...

Da’, mama dracu’, cine se ocupă de asemenea id-uri?