Cât de natural îmi înşir nopţile în
viaţă. Aproape la fel de anatomic precum şirul vertebrelor unui om. Şi toate
adăpostesc aceeaşi unică măduvă – tu. Îmi aşez nervii printre vertebre,
căci toată lumea îmi spune că într-o iubire îţi trebuie cât mai mulţi. Dar nu
va fi cazul nostru, iubitule. Nu, pentru că noi avem locul nostru în gura asta
de univers, unde ph-ul e optim doar pentru noi. Şi-o să ne fim unul altuia şi smalţ şi carie. Şi nimic nu ne va salva.
Vom fi falangele din indexul ce
apasă pe trăgaci în ultima clipă de fericire. Şi câtă fericire între noi va
zace, sudată de buzele noastre cu pretenţii de Columb.
Nimic în plus, nimic în minus, doar
necumpătarea egală a sentimentului din paranteza noastră dreaptă şi aşternută pe patul conjugal.
Tot îmi doream eu să-ţi pierzi conştiinţa...
Îmi păstrez cuvântul într-o coardă,
căci gâtul nu-i mai mult decât o ladă de zestre a creierului. Dai din cap a
salut şi-mi zic ‚,ce bine ar prinde acum o sticlă de vin, că romantismul ăsta
îmi face aşa o sete ’’.
Mă întorc mereu la măduva
gândurilor mele -tu- şi chiar de-aş vrea, nu aş putea să te trec cu vederea
pentru că liftul ăsta e tare strâmt.
-Mai sus de 7?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu