Mă bucur atât de tare că te-am
visat azi-noapte. Nu te cunosc pentru că nu te-am întâlnit niciodată. Şi în vis
aveai chipul neclar, ca fotografiat printr-un obiectiv aburit. Dar erai atât de
frumos. Păreai să fii brunet cu părul drept şi aranjat de vânt... sau poate era
un blond mai închis şi creţ... Să fiu sinceră, nu ştiu exact, căci am visat
alb-negru şi toate erau în ceaţă.
Cert e că erai tu.
Şi visul ăsta nu a fost
întâmplător, sunt sigură. Mult nu mai durează şi-am să pot distinge conturul
tău între miile de oameni răvăşiţi de viaţă.
Sunt foarte precaută, dar stau
calmă pe scaunul meu în mijlocul pieţei de fructe şi legume. Peste tot miroase
a pepene şi eu îmi beau ceaiul de lămâie, străduindu-mă să nu mi-l vărs pe
haine. Ştii tu – oamenii fac azi cumpărăturile, au plasele pline şi se grăbesc.
Nu prea au timp să mă ferească. Îmi convine totuşi că nu sunt atenţi la mine,
căci aşa pot să mă uit nestingherită la fiecare chip din piaţă.
Deocamdată nimic. Nu-ţi face griji
însă, eu am răbdare. Şi te aştept.
Mă întreb dacă plouă în ziua în
care sunt hotărâtă să-ţi spun că te iubesc de atât amar de vreme. Dar ce
contează prognoza meteo când tu, mirat
de simetria sentimentului, îţi vei împleti degetele cu ale mele şi vom
fugi în lume. Vom închiria o garsonieră simplă şi curată într-o capitală
europeană şi ne vom vâna buzele pe rând, când eu, când tu, niciodată separaţi.
Te voi privi noapte de noapte cum dormi şi îţi voi scrie o scrisoare parfumată,
cum scriau domniţele cavalerilor pe vremuri.
,, Mon
cher,
Te-am aşteptat să-mi alungi teama de a nu te fi întâlnit; să-ţi
gâdil călcâiul cu o pană sură ca să-ţi ivesc procedura infantilă; să-ţi ard
spatele în frigul amintirii unei nopţi, să te culeg dintre vârfuri de pat şi să
te scutur de monotonia zilelor veninde. Te-am
aşteptat, la un pas de nevroză, să închizi paranteza absenţei tale, apoi
să te întinzi şi să te ghemuieşi în braţele
mele asemenea unui acordeon parizian. Cât mi-am dorit să-ţi prind pupilele în
soarele lacom al dimineţii şi să ţi le aşez – aşa, ascunse în iris, cum sunt –
pe ceaşca mea de ceai neîdulcit, doar de te-aş surprinde ondulându-ţi buza de
sus într-o grimasă de dezgust. Să vii seara odată cu luna, să-mi fii şi rege şi
bufon, şi cuţit şi pâine, şi neputinţă şi miracol, şi îndrăzneală şi refuz, şi
cronometru şi infinit. Tu să-ţi odihneşti capul pe pieptul meu, să-ţi simt
electricitatea părului scăpărându-mi printre degete. Te-am aşteptat să nu mai
pleci nicicând, să-mi scrii menirea ta în palme, să pot să mă scutur de ea
oricând, ştiind că ai să o scrii din nou.’’
Nu ştiu de ce te aştept tocmai pe tine, contradicţie a firii mele,
tocmai pe tine, pol opus.
Poate tot cuvântul meu este un semn de întrebare ce tânjeşte după
răspunsul din glasul tău. Poate că eu sunt propriul meu bucătar şi mă gătesc
din timp în timp, tăvălindu-mi carnea prin condimentele nesiguranţei. Poate că
nu exişti şi eu te aştept în piaţa asta nici prea mică, nici prea mare, cum îşi
aşteaptă canceroşii vindecarea.
Un bărbat la vreo 45 de ani, cu părul grizonat şi creţ, se opreşte în
dreptul meu:
- Cu cât dai roşiile, domnişoară?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu