Ieşind din cadru

Azi cred c-am început

teribilul delir

în care mintea zace

cu atâta-nflăcărare,

de simt incendiu-n suflet

şi-mi torn pe creştet apă

trudind să limpezesc

un muc de lumânare.

Închideţi toţi nebunii

în casa asta mare,

îi las să locuiască

pe toţi la mine în cap,

să nu rămână-n lume

nevroză în răsuflare.

Închideţi-i pe toţi

şi puneţi-mi capac.

Aduceţi-i la mine

aşa cum sunt – cu arme,

iluzii şi cuţite,

neîmpliniri, pistol.

Ridic câte o pleoapă,

căci ochii-i ţin la mine,

sunt porţile maniei

văzute pe vizor.

Mai staţi puţin să intre

isterica  bătrână

ce-şi cară toţi copii

făcuţi cu un schizoid

şi-nchideţi tot azilul

în ochii mei albaştri,

lansaţi-ne în spaţiu

să cercetăm nimic.

Nu am vreo doleanţă.

Hai, daţi-mi foc la pleoape,

să râdă tot normalul

la glume-dinamite;

iubim – eu şi nebunii –

alăturarea-n noapte,

s-avem cu toţi în cursă

sandale dezlipite.

N-aveţi decât să râdeţi,

eu am imunitate,

iubesc şi n-am vreo frică

- sunt un artist complet,

căci cred în paranoia

de toată viaţa, poate...

mă doare în aripă

- elicopter dement.

Nu am nicio problemă,

lansaţi-ne pe Marte,

uitaţi-vă cum zboară

toţi fluturii din noi

şi-or să vă roadă ura,

rămâne sănătate.

Dar dragilor, nebunii

ştiu drumul înapoi.