Dualitate

Speram ca peste timp să-ţi dăruiesc un nume,

Dar tu eşti prea frumos, cuvântul e păcat.

Te rog să-ţi iei urâtul şi să îl scoţi în lume,

Să-l uiţi poate în gara de unde am plecat.

Căci de mă-ntorc vreodată cu trenul ăsta magic

În gara aceea ruptă, lipită de ninsori,

Să-ţi văd din nou frumosul îmi pare mult mai tragic

Decât să-ţi ştiu urâtul cu ale lui orori.

Suflet compus din praf şi ciob de zeitate,

Cu muchii ascuţite ce visul mi-l sfârşesc,

Nu-ţi neg fosforescenţa din nedorita noapte,

Dar îţi invoc urâtul şi-aleg să îl iubesc.

Fiinţa ta bizară nu poate să-şi găsească

Nelinişte şi pace în pumnii mei uniţi.

Întreb pe rând iubiţii de pot să mă iubească,

Frumosul iar mă minte, urâţii sunt minţiţi.