Dragostea lui
cu sevă de plopi
îşi picură timpul
privit doar cu-n ochi.
Îşi ascunde parfumul
de vişină putredă
după întinsul durerii
a frunzei căzândă.
Şi urlă cu vântul
la floarea de sânge,
iar cerul o plânge.
Atunci scoarţa sa
cu gust amar,
ca de stejar,
se cutremură
şi îmbătrâni răpus.
Iar ochiul nu mai clipeşte,
rămâne apus
lăsând în urmă-un nume
de fiinţă eternă
-Speranţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu